Când jocul este MAI IMPORTANT!

O superbă lecţie de la un comentator de fotbal brazilian.
Ascultaţi cum strigă el: "gooooooooooool!" când Egiptul egalează de la 1-3 la 3-3 împotriva selecţionatei ţării lui!
Şi totuşi n-o să-i zici trădător, pentru că atunci când marchează Brazilia omu' se bucură întreit:



Şi când mă gândesc la prezentatorii noştri cu al lor: "Stimaţi telespectatori, golul în poarta celor din stânga a fost marcat de un jucător din dreapta".
Fără concluzii politice, vă rog frumos.

Fiți precauți, nu precăutați

De când mă țin minte profesorii precăutau problemele la matematică iar politicienii precăutau posibilitatea de a lua un nou credit. Și așa m-am îmbolnăvit și eu de boala utilizării incorecte a acestui cuvânt. Până recent. Când am fost dat cu nasu-n DEX. Că acolo nu există așa verb. Doar adjectivul precaut, care, de, știu ce înseamnă.

PRECÁUT, -Ă, precauţi, -te, adj. (Despre oameni) Care prevede un pericol posibil, care acţionează cu băgare de seamă şi ia toate măsurile de prevedere pentru evitarea unui pericol, unei neplăceri; (despre vorbe, gesturi etc.) care dovedeşte prudenţă; prudent, prevăzător, circumspect. [Acc. şi: precaút] – Din lat. praecautus.

Așa că acum analizez o problemă și soluțiile ei, nu le mai precaut.

Ne-am îmbătat la sărbătoarea altora

Nu mai am glas. Nu ştiu cum am reuşit să filmez aseară două Erudituri. Până acum mă simt stors ca o lămâie. Mi-au ajuns întrebări pentru o lună înainte. Ne-am întors de la Odesa, unde am participat la Maratonul Что? Где? Когда? de 777 de întrebări.

Pregătirile pentru Maraton au fost dificile. Nu e foarte uşor să găseşti opt oameni care să fie cucomazohişti şi încă să mai vrea să şi plătească câte 20 de dolari pentru chinul de a juca 26 de ore non stop. Dar s-au găsit, de aceea componenţa noastră a fost deplină şi chiar foarte puternică după standardele moldoveneşti :)

În prima rundă de 100 de întrebări am avut emoţii. Tot socoteam întrebările răspunse corect, încercând să ţinem ritmul pentru a realiza măcar o treime în randament (să răspundem corect la o întrebare din trei). Aproape că ne-a reuşit, când am terminat runda cu 31/100. Dacă îmi mai amintesc bine, tot în această rundă am avut şi cele mai multe erori tehnice (când răspunzi cartea în loc de autor). În rezultat - al treilea loc de la coadă, pe care ne-am menţinut eroic până la final.

Cele mai interesante la Maraton sunt primele 9 ore. Când mai ai energie, când nu te poţi sătura de joc. Cu cât se apropie miezul nopţii, cu atât mai enervante devin mişcările jucătorilor prin sală, faptul că doi flăcăi din echipa de vizavi joacă din picioare (i-o fi durut fundul de atâta şezut pe scaun). Înspre dimineaţă, în perioada 02:00-05:00, aveam impresia că din cei 6 jucători de la masa noastră doar patru se conectau la subiectul întrebării, ceilalţi doi luând un fel de stand-by de scurt timp. De fiecare dată jucătorii din stand-by erau diferiţi.

Înspre dimineaţă, unii stăteau deja cu capul pe masă. Şi îl ridicau doar pentru a da câte o versiune - de cele mai multe ori corectă.

Coechipierii mei au fost superbi (în poză, fotcăniţi de Veronica). Fiecare a avut parte de momentul său de glorie. Toţi au rezistat până la urmă. Am primit o mare plăcere să joc alături de ei.

Cât despre întrebări - pentru un asemenea set mare, au fost multe întrebări bune, interesante, dar şi întrebări imposibile pentru moldofoni. Vrem noi sau nu vrem, suntem crescuţi cu un alt bagaj de cunoştinţe, chiar şi prezentul ne este diferit. Nu stăm noi să urmărim glumele de pe живой журнал, iaca dacă ar fi întrebări din Unimedia - ar fi altă treabă :). Nu mai vorbesc de întrebările cu jocuri de cuvinte în rusă, întrebările cu trei etaje, dintre care două se află prin versurile lui Esenin sau Mandelshtam.

Dar să mă înţelegeţi corect - paragraful de mai sus nu este o scuză sau o acuză. Este un lucru pe care îl ştim de mult şi căruia încercăm să-i facem faţă. Şi care, în anumite limite, ne distrează. Dar mergem înainte, pentru că jocul în sine este deseori mai important decât rezultatul final, care pentru noi în competiţiile de limbă rusă - cel puţin în viitorul apropiat - nu poate fi decât între spate şi coadă.

Subiectele jucate pot fi rezumate, foarte schematic şi cu o grămadă de omiteri, la următoarele - bloguială şi livejournal, Doctor House, harta Europei pentru copii, Umberto Eco, emisiunea "Мир и Ной" în care prezentatorul se întâlneşte cu personaje istorice, revista Maksim, poeţi ruşi şi jocuri de cuvinte, Octavio Paz, puţin sport (poate mai puţin decât m-aş fi aşteptat ţinând cont de grupul de autori ai setului), Eurovision, Oscar 2009, anagrame, proverbe şi zicători ruseşti, Einstein. Au mai fost şi altele recurente, poate mă vor completa coechipierii.

Cât despre organizarea Maratonului - cel mai înalt nivel. Respekt şi uvajuhă. Vom avea şi noi aşa ceva când jucătorii vor înţelege că organizarea unui eveniment de calitate nu ţine doar de entuziasmul unui grup restrâns de oameni, dar presupune şi multe cheltuieli, care nu pot fi suportate decât cu implicarea fiecărui participant. Dar până vom avea şi noi aşa va mai trece timp. Mai e mult până departe.

Maraton CUC

desen de posmotrel (Dodi n-o incaput, da nu-i nika, el nu s-o supara)

Mâine de dimineaţă plecăm împreună cu un grup de fanatici la o competiţie nebună - Maratonul "Ce? Unde? Când?" de la Odesa. Mulţi zic că trebuie să fii dement ca să-ţi baţi aşa joc de tine. Maratonul de la Odesa presupune 777 de întrebări, adică în jur de 28-30 de ore de joc non-stop. Şi da, noi nu suntem normali, că dacă eram sănătoşi la cap, mergeam la şaşlâc.

Componenţa echipei "Carte Blanche", cu care jucăm la Odesa, este:
Marcel Spătaru, Andrei Lutenco, Irina Breahnă, Viorel Mardare, Lucia Aprodu, Natan Garştea, Serghei Zamşa şi Ion Dodi. Ia te uită, şapte magiştri şi Puşchin :)
Ne mai însoţesc prietenele Vera Ţurcanu şi Lina Acălugăriţei.

La orgia asta intelectuală colectivă se aşteaptă participarea a 40 de echipe, inclusiv trei din Moldova. Mai merg la Maraton Acord şi o echipă din Tiraspol.

Despre cum vom bea şi juca la Odesa voi scrie la revenire, luni.

Noul iPhone apare pe piață vineri

Noul iPhone 3G S apare pe piață poimâine, adică vineri, 19 iunie.

De această dată Apple a pus accentul pe viteză.
Reclamele abundă de ”faster”, ”quicker”, ”in a fraction of time”.
Cică viteza de reacție a aplicațiilor a crescut de cel puțin două ori.

Aspectul exterior al hardului nu s-a modificat. Doar că noul iPhone 3G S este disponibil și în varianta de culoare albă.

Dintre funcționalitățile noi de remarcat:
* tastatura orizontală - care nu știu de ce nu era prevăzută la modelul anterior
* funcția copy/paste utilizabilă între aplicații; foarte utilă la calculator, nu știu cât de utilă ar putea fi pe un iPhone
* căutare în tot iPhone-ul - dacă ai pe el multă informație text, funcția se poate dovedi extrem de utilă
* voice control (apelează numere rostite) - gadget mai mult pentru fun. Țin minte că încă prin 2000 unele Ericssonuri aveau funcția asta. Atunci nu a prins prea mult la public.
* cameră de 3 mega-pixeli. În sfârșit. Pentru cei care au acces la net, un instrument perfect. Filmulețele se încarcă foarte simplu pe youtube direct din iPhone.

Și încă o fișcă pe care nu știu dacă o veți utiliza, dar la care burjuii americani o să se prindă cu siguranță - iPhonul se poate băga într-o gheată specială făcută de Nike, se conectează la un senzor și îți monitorizează alergările, caloriile și alte chestii relevante pentru restabilirea figurii.

Mai în scurt, n-a mai rămas mult până la trubka de vis a lui Galustean:

Când va apărea acest iPhone 3G S în Moldova și cât va costa vechiul iPhone 3G după lansarea noului produs Apple rămâne un secret corporativ Orange. Cel puțin până la sfârșitul verii, probabil.

Așa că bunul meu Sony Ericsson mă va servi încă câteva luni.

Primul post natural

Pe un forum cineva a zis că nu-i place blogu meu pentru că eu scriu nenatural.
Și, da, asta pe mine mă deranjează. Mă deranjează că cineva mă vede nenatural. De asta scriu pe blog despre asta.

Da, vreau să scriu și eu un post natural, sincer, fără ca să utilizez vreun backspace ca să corectez ce-am scris și fără ca vaabshe să utilizez semne de punctuație și vaapshe pofig de regulile limbii române de care eu nu țin cont atunci când vorbesc și atunci când scriu mailuri la cei mai apropiați prieteni și respectiv atunci când sunt sincer și natural.

Da nu se primește de fiecare dată, pentru că da, sincer, vrei să scrii așa ca să te citească lumea, vrei să scrii așa ca să ai treizeci - cinzeci - o sută de comentarii la postare, dar să nu trebuiască să dai cărți pentru asta. Și să te doară în cot de faptul că verbul a trebui nu se conjuga așa. De asta gândești, scrii, regândești, te întorci și corectezi. Adică la persoana întâi - gândesc, scriu, regândesc și așa mai departe.

Iaca am scris un post sincer. Și s-a primit despre nimic.

Așa că prefer ca până acuma. Nenatural dar despre ceva.

Bloguri de la Cartier

Cei de la Editura Cartier şi-au deschis bloguri.

Pe pagina de start a siteului, în partea dreaptă sus stau 5 trimiteri la 3 bloguri. Gliuk.

Linkul către blogul lui Gheorghe Erizanu, cel mai mare om peste Editură, duce la ultimul său articol, nu la blogul în sine. Ciudată decizie. De altfel, Gheorghe Erizanu este unicul de la Cartier care s-a apucat de bloguit în mod serios. Scrie telegrafic şi mustos, cum stă bine unui om cu experienţa dumnealui:

"E cert un lucru. Chișinăul are nevoie de oxigen. Ca să poată dansa. Ca să poată iubi. Ca să poată trăi. Ca să poată minți. Altfel decât a fost până acu. E nevoie de oxigen, Hamlet!"

Igor Mocanu a scris câte ceva despre teatru, Vitalie Coroban a publicat un concept de prezentare grafică a unei colecţii (linkurile de pe pagina Cartier tot duc la ultimile lor articole, nu la blogurile ca atare, nu ştiu din ce motive). Pe blogul său, Emilian Galaicu Păun introduce un volum despre Eminescu. Iar pagina lui Dorin Onofrei încă ne salută: "Welcome to WordPress".

În orice caz, welcome to blogging, Cartier.
Sper să fie un început de bun augur.

Aricel (de suflet IV) - Pasari curate

По многочисленным просьбам блогочитателей.
Toate poveştile despre Aricel sunt disponibile aici.

Cel mai mult Aricel iubea anume aceste zile, cele mai adevarate zile de primavara! Nu mai ramasese nici o insulitsa de zapada in padure, noaptea pe cer rasuna tunetul si, desi nu fulgera, pana dimineataa turna ca din galeata.
«Padurea se spala! – gandea Aricel - se spala bradutii, ciuturele si tufele. Pasarile zboara dinspre sud si ploaia le spala si lor penele!».
Si in fiecare dimineata el iesea pe mansarda si astepta pasarile curate si spalate.
- Inca n-au ajuns! – spunea Veverita.
- Car-r-r ! Le este gr-r-reu in dr-r-rum! – crocanea Cioara.
Iar Aricel mirosea aerul si zicea :
- Oricum miroase a pasari curate!
Ciocanitoarea incepea sa-si curatse penele in varful celui mai inalt pin.
“Si eu trebuie sa fiu curata! – gandea ea. – Pentru ca ele vor veni si-mi vor spune: de ce esti atat de prafuita, Ciocanitoareo?”
Iepurele statea sub o tufa si isi spala urechile.
- Ia o ghinda de brad! – striga Aricel. – Cu ghinda de brad se spala mai bine!
- Si cu ce propuneti sa-mi spal coarnele? – a intrebat Cerbul, iesind in poienita din fata casei lui Aricel.
- Cu nisip, - a zis Aricel. – Nimic nu spala mai bine coarnele decat nisipul.
Si Cerbul s-a indreptat inspre mal, s-a culcat la marginea apei si l-a rugat pe Vulpoi, care se spala de purici in rau, sa-i curete coarnele.
- Pentru ca nu e frumos, - a mormait Cerbul, - o sa vina pasarile, iar eu am coarnele murdare...
- Imediat! – a spus Vulpoiul.
El era smecher si stia cum trebuie sa se spele. Statea pana la gat in apa rece ca gheata si tinea in mana ridicata un smoc de iarba de anul trecut. Puricii au inghetsat in apa si acuma se tarau pe laba catre smocul de iarba. Iar cand s-au tarat toti, Vulpoiul a aruncat iarba in apa si ea a fost dusa de curent.
- Gata – a spus Vulpoiul, iesind pe mal. – Unde va sunt coarnele? Cerbul a aplecat capul, iar Vulpoiul a inceput sa le frece cu nisip.
- Vrei sa straluceasca? – a intrebat el.
- Nu, - a raspuns Aricel. – Coarnele lucioase nu sunt frumoase. Ele trebuie sa fie... cetoase.
- Adica sa nu straluceasca? – a precizat Vulpoiul.
- Sa nu straluceasca, - a spus Aricel.
Cerbul fornaia de placere – atat ii era de bine.
Si Ciocanitoarea terminase sa-si spele penele si era curata si tanara.
Iepurele si-a spalat urechile si acuma isi spala codita.
Iar Aricel deja de mult timp si-a sters cu basmaluta fiecare ac si era atat de curat, incat nici cea mai curata pasare nu putea sa-i spuna ca e mai curata decat el!

(am tradus din Serghei Kozlov)

Interpreter's false friends

Am dat de multe ori peste situaţii în care cuvintele englezeşti seamănă leit cu cele din română. În asemenea cazuri, traducerile greşite abundă.

Cel mai des am dat peste traducerea eronată a cuvântului "location". Românescul "locaţie" a intrat atât de pregnant în vocabularul cotidian (şi nu doar în situaţii implicând traduceri) cu înţelesul de "loc", încât puţină lume pare să-şi dea seama de semnificaţia lui adevărată, cea de "chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară". Până şi spotul publicitar al proiectului "Moldova - ţara mea străbună" de la Moldova 1 anunţa că la emisiune participă "colective din mai multe locaţii ale ţării noastre".

Aceste perechi de cuvinte se numesc "prieteni falşi ai traducătorilor". Iată încă câteva exemple:

• "actual" se traduce, în cele mai multe cazuri, ca "adevărat" sau "de fapt", nu "actual"
• "argument", tot în cele mai multe cazuri, semnifică o "discuţie aprinsă", o "sfadă" şi doar rareori are înţelesul de "argument"
• "a nervous man" este un om "emoţionat", nu unul "nervos"
• "magazine" e "revistă", nu "magazin", iar "library" e "bibliotecă", nu "librărie"
• "preservatives" se traduce "conservant", nu "prezervativ"

De ce am început acest subiect? Pentru că "falşii prieteni ai traducătorului" se pot dovedi periculoşi nu numai pe plan profesional, dar şi în viaţa de zi cu zi. Iată ce caz am avut astăzi:

O colegă, să o numim convenţional Lida, a primit un bonus de la şefi, absolut meritat de altfel. Împreună cu ea şi cu alţi colegi discutam despre asta, în limba engleză. La un moment dat eu, cu simţul meu atrofiat al umorului, am vrut să glumesc că, dacă colega va povesti prea mult despre bonusul ei, o vom răpi şi vom cere şi noi bonusuri... Iată cum a ieşit discuţia de fapt:

Boss: Lida, would you tell your colleagues about your bonus?
Lida: Yes, I got a bonus, because of [omitted].
Me: That's great!
Boss: Why don't you tell more, Lida?
Lida: Well, I actually don't know many details.
Me: That's fine! If she says too much, we will rape her........

Aici m-am blocat. Vă daţi seama cu ce ochi se uitau la mine colegii expaţi.
N-am mai reuşit să-i conving că am avut în vedere "kidnap".

Expaţii trăiesc mai scump la Chişinău decât la Bucureşti şi Budapesta

Englezii au năravul de a prescurta cuvintele, ca să le fie mai comod în vorbire (exam, ad, bro). Aşa a apărut cuvântul expat, derivat de la expatriate.

Traducătorii români au năravul de a nu se complica. Aşa a apărut în media românească termenul expat, neatestat în DEX:

• Conceptul de expat inseamna aducerea unor profesionisti cu o experienta impresionanta intr-un anumit domeni de activitate (constructii, industria ospitalitatii, FMCG etc.). De exemplu, daca deschizi o afacere in domeniul bauturilor racoritoare, vei aduce un profesionist din Statele Unite, care a lucrat pentru 20 de ani la Coca-Cola. (de aici)

În două cuvinte, un expat este un gastarbaiter cu un salariu măsurat în mii de unităţi convenţionale. Am avut ocazia să cunosc mai mulţi experţi expaţi în Chişinău. Majoritatea sunt oameni de treabă sau au devenit oameni de treabă datorită poziţiei privilegiate pe care o au.

Astăzi dimineaţa am aflat că oraşul nostru devansează capitale ca Budapesta, Bucureşti, Varsovia, Kiev şi Minsk în ceea ce priveşte costul de trai al expaţilor, conform unui studiu realizat de firma britanica de recrutare ECA International. O mică consolare pentru egoul meu moldovenesc.

PS. Încercând să găsesc o imagine pentru acest post, am dat search pe google.

La căutarea pentru "gastarbaiter" prima imagine a ieşit:

La căutarea pentru "expat" prima imagine a ieşit:

В яблочко!

Stau în fața calculatorului, mă scarpin în nas și răscolesc prin Internet. Deschid un mail de la un prieten și...

Textul din imagine: ”We've done everything in our power to make men look good / Then again, we're men”

Știri fierbinți

La începutul unimedia.md eram sceptic asupra destinului lor. Din fericire, greșeam.
Deja de vreo două zile tot dau de site-ul hotnews.md. În afară de denumirea pretențioasă și stilul blogherist de prezentare a articolelor luate de prin alte părți, nu pot spune mare lucru despre noul portal de știri. Mai ales că secțiunea despre hotnews.md este modestă în detalii:

Despre HotNews.md


Sper că greșesc cu scepticismul meu și de această dată.

PS. ”cifra zilei” pe hotnews.md e încă din 15 aprilie.

Ce jurnalişti a pierdut ţara! (2)

Ce mă distrează uneori să citesc paginile web oficiale. Astăzi am dat peste un articol absolut superb pe site-ul Serviciului Vamal. Autorul tocmai vizitase Muzeul Serviciului Vamal şi rămase, din câte se vede, profund impresionat. Vă las să vă delectaţi cu câteva spicuiri:

Numele muzeului cu calificativul „al Serviciului Vamal" pentru un străin se asociază cu o depăşire de graniţe în timp şi spaţiu

Impresionaţi de colecţia de uniforme de epocă şi chipiuri, care este cea mai numeroasă şi diversă, oaspeţii au contemplat trecutul reprezentat prin obiecte unice ca valoare istorică

Părerea univocă, - muzeul are drept la viaţă, pentru a păstra acele vestigii ale istoriei, care ne indică trecutul glorios,- cu toate că nu a fost rostită în glas, a planat în atmosfera plină de mister a muzeului.

Da, Muzeul Serviciului Vamal nu seamănă cu cel clasic, da, este amplasat într-un loc improvizat, unde şi pereţii sînt ca paginile cărţii care se răsfoiesc doar numai la citire, dar, incontestabil, reprezintă un cadru potrivit expunerii, şi odată intrat în spaţiul expoziţional, deschizi alte obiecte din alte lumi, nimereşti într-o criptă a lumii vechi şi a lumii care se învecheşte.

Pentru unii vizitatori muzeul nostru este întoarcerea la materialitate, curatorul crede că produce interactivitate, fiind o punte de trecere a generaţiilor peste ani, sau poate secole.

Articolul integral este aici.

Noi în ochii alor noștri

2000. Nouă ani au trecut de când am văzut ultima dată un grup de români în Moldova. Nu că n-au mai fost - eu nu i-am văzut. Am dat recent peste două mici fragmente din acel îndepărtat an, când Fundația Soros mai organiza încă tabere de vară internaționale în țara noastră. Textele sunt scrise de două românce, pe atunci studente la Cluj.

Concluziile pe care le-au pus ele pe hârtie nu sunt deloc gratuite, mai mult chiar, sunt nişte lucruri pe care noi înşine rar le vedem sau ne sfiim să le recunoaştem, deşi iată că nişte români s-au minunat să le găsească într-un tărâm pe care îl mai numesc „al nostru”.

Decenţa necesară (Irina Cambrea)

„Ou sont les neiges d’antant?” Sentimentalism? Tradiţionalism? Nu. Doar „setea muntelui de sare”. Cu alte cuvinte, nevoia acută de spirit într-o lume ce se intitulează „material world”.

Românii veniţi pentru prima dată în Moldova sunt fermecaţi de spiritualitate. Poate părea banal, dar face parte din aceste adevăruri simple. Aici găsim noi „zăpezile de altădată”. Interesant este că apare inevitabil pronumele noi. De fapt, e o falsă problemă. Distincţia noi-voi nu există. În fond suntem aceeaşi. Doar timpul ne desparte.

Pentru toate acestea sunt martori Sadoveanu şi Eliade. Ei trăiesc încă în fiecare moldovean, în timp ce în România au murit de mult. Ei certifică faptul că, odată, am avut şi noi multă poezie, harul povestirii, magia vinului şi mituri. Între timp, am căpătat ceva mai mulţi bani şi câteva idei liberale.

Astfel, incursiunea aici devine esenţială. Aici trebuie să ne ruşinăm puţintel pentru memoria noastră selectivă. Aici pricepem ce vom pierde definitiv, dacă nu cumva am şi pierdut. Şi mai ales, aici înţelegem cu adevărat Occidentul şi începem să ne temem puţin pentru soarta noastră. Dar tot aici ne „hotărâm” definitiv destinul. Pricepem că stagnarea în mit nu-i permisă. Lucrurile vin şi trec. Singura decenţă e să plângi un pic şi să mergi mai departe. De ce? Pentru că în lume nu există doar poveste. Un coleg îmi spunea că pentru a reforma Moldova toţi moldovenii ar trebui să meargă ani buni în vest. Eu cred că pentru a ne defini mai bine calea trebuie ca toţi românii să se vindece de multe boli timp de două săptămâni în Moldova.

Despre urmaşii lui Ştefan (Simona Buza)

Obişnuită fiind de acasă ca în orice mediu să mă comport natural, cu dezinvoltură, dar fără să depăşesc limitele dictate de decenţă şi bun-simţ, am considerat că într-o ţară a fraţilor noştri lucrurile stau cam similar. Mare însă mi-a fost surpriza să constat că nu e chiar aşa.

Cineva din colegii mei, străin şi el de aceste meleaguri, definea spiritualitatea moldovenilor ca pe „o sălbăticie poetică”. Nu ştiu dacă e chiar sălbăticie, dar poezie sigur există în fiecare bucăţică de realitate înregistrată de mine aici.

Însă undeva intervine artificialul, nefirescul. Unde? În societate, în cadrul formal dictat de unele situaţii mai mult sau mai puţin oficiale! Poate din cauza noastră, a „stranierilor”, sau poate nu, apare o rigiditate în comportamentul lor, o anumită stare de stânjeneală şi nesiguranţă, o decenţă exagerată, toate ducând la un comportament artificial. De ce asta, când ei sunt gazdele, iar noi oaspeţii? De ce spiritul liber, pe care-l văd în fiecare moldovean, nu-şi dă drumul poate atunci când trebuie mult? Nu între ei, ci în relaţiile cu ceilalţi, arătându-le că ei sunt stăpânii acestui tărâm legendar, iar noi – nişte fericiţi ai sorţii că am ajuns într-un spaţiu unde cândva Ştefan făcea legea.

Să nu credeţi că exagerez. Eu chiar mă simt privilegiată că am reuşit să văd nişte locuri pitoreşti, dar mai ales să cunosc atâţia oameni pentru care sinceritatea, buna-cuviinţă şi cinstea reprezintă o stare de normalitate.

Fiţi deci mândri că sunteţi urmaşii lui Ştefan, dar lăsaţi-ne şi pe noi să vedem asta!

Plecarea, nu rocada

Acuma ca la poker. Pe masă se văd numa 3 cărţi, două cărţi tre să mai vină şi toţi îşi socot şansele reieşind din perechea de cărţi pe care o ştiu numai ei, deşi nu ştiu alte nouă perechi de cărţi din mâinile adversarilor. Tăţi vorbesc despre alegeri, iar azi şi despre Lupu.

Lupu o luat azi de capu lui o decizie, oleacă nu chiar aşa cum mă aşteptam eu. Cred că devenisem sceptic şi nu mai credeam în individul din sistem. Speranţa a renăscut (nu comentaţi că e înşelătoare).

La citirea declaraţiei lui Lupu mi-au atras atenţia două momente.

În primul rând, cât de puţin a menţionat Marian Lupu despre realizările sale în PCRM şi cât de diplomatico-evaziv şi-a justificat prezenţa în această formaţiune:


Observaţi unica greşeală de tipar din tot textul: "prefererat". Cred că era nervos când scria anume acest fragment. Altfel cum un om atât de şcolit cum este Marian Lupu ar fi putut să nu-şi dea seama că viziunile paralele sunt anume acele viziuni care nu se intersectează. Adică nu converg:



În traducere: "Sorry, paţani, voi ganiţi; dacă până acuma ne-am bratanit, amu deamu gata. Eu gata deamu nu-s cu voi v prinţipe."

Apropo, lucrul în echipă, la care s-a referit atât de des Marian Lupu, în Partidul Comuniştilor funcţionează probabil ca și în serialul ”IT crowd” (superb fragment). Este și traducerea în rusă.

În al doilea rând, am remarcat cât de diferit de limbajul de lemn din exemplele de mai sus a fost stilul lui Marian Lupu în expunerea dezacordului cu linia promovată de PCRM. Aici el este retoric, ironic şi probabil mai sincer. Aproape scris de blogger:

În concluzie, după citirea textului şi după sekasul (C)aprodul de astăzi din Parlament, chiar cred că plecarea lui Marian Lupu este cu adevărat o plecare, adică o pierdere pentru PCRM. Şi nu o rocadă regizată (Mark Evghenievici nu l-ar fi numit "isteric") care să aducă guvernării voturile eşichierului politic de centru. PDM, primul partid la care m-aş aştepta să adere Marian Lupu, nu pare prea prieten cu comuniştii şi nu cred că dacă ar avea de ales, ar prefera PCRM în schimbul unei drepte unite.

Toate astea îmi dau câteva speranţe în plus în vederea câştigării partidei de poker anticipate. Nu de alta, dar careul PCRM (Voronin, Tkaciuc, Greceanîi, Lupu) s-a transformat într-un trei de-un fel.
În aceste condiții, rămâne să vedem dacă combinația opoziției se va transforma dintr-un trei de-un fel într-un full house câștigător (Diacov+Lupu?).

Cine plăteşte, acela păgubeşte

Azi dimineaţă şoferul de taxi mi-a povestit pentru a şasea oară cum a dat examele de licenţă fiu-său anul trecut. Studentu' cică învăţa la ASEM şi a plătit 200 de euro "amantei lui Belostecinic" pentru o notă de opt. Din păcate, zice taxistul, amanta ceea nu mai lucrează acolo şi prietena lu fiu-său, care dă examenele de licenţă anul ăsta, a găsit doar o "variantă cu 500 EUR pentru un nouă". Dar fata (sau părinţii ei) a zis că e prea scump, de aceea a învăţat şi a dat examenul pe 10.

În toată cariera mea de student, care s-a terminat cu câţiva ani în urmă, am dat şpagă numai odată - în anul întâi, prefesorului de sport, lecţiile căruia le neglijam cu regularitate (el nu dădea semne că ar fi fost împotrivă). Şpaga era colectivă şi constituia două sticle de coniac şi două beţe de salam.

Din fericire, bani pentru a învăţa am dat numai la cursuri de limbi străine, iar bani pentru a nu învăţa n-am dat niciodată. Am fost un student norocos, probabil.

La voi cum a fost?

Banal, despre barierele culturale

(fragment dintr-un text scris în studenție)

Păienjenişurile istoriei au împletit popoare colorate.

Balcanii au pus turbanul turcului pe masa pe care aburea mămăliga moldoveanului. Balcanii l-au făcut pe sârb să-şi facă cruce de la dreapta la stânga, iar pe croat invers. Balcanii l-au ajutat pe ţigan să cucerească România cu manele. Balcanii i-au amestecat pe oameni, i-au răzvrătit, i-au înfierbântat. Balcanii sunt vinovaţi. Şi totuşi nu cred să pot trăi altundeva.

Balcanii ne-au învăţat să zicem „câte bordeie, atâtea obiceie”. Balcanii ne-au învăţat să prindem din zbor câte vreo cinci limbi de căciulă, dintre care cel puțin patru stâlcite. Balcanii ne-au învăţat să fim diferiţi.

Dar societatea multiculturală nu trebuie înţeleasă ca o amenţare pentru societatea ca atare. Multitudinea de culturi nu înseamnă neapărat eterogenitate socială. Cunosc foarte multe cazuri, chiar din experienţă personală, în care m-am înţeles mult mai bine cu reprezentanţii altor culturi, decât cu colegii mei, moldoveni. Eram la conferinţe, sau la petreceri, când am realizat faptul că deficienţele de limbă pot fi punţi pentru încropirea discuţiilor. Cât de puţin înţelegeam limba sârbă, atât de mult eram şi intrigat să îmi dau seama ce-mi zicea vecinul meu de la vest. Cât de puţin ştia el ce înseamnă mămăligă, horă, dor, atât de bine le simţea din explicaţiile mele în română, în care nu pricepea de fapt nici un cuvânt. Uneori o privire, un gest, o intonaţie a vocii pot comunica mai multe decât o sută de neologisme. Şi unde altundeva aceste mijloace se utilizează mai plenar decât în discuţiile cu oamenii altor culturi, ai altor limbi. Astăzi cred că piedicile lingvistice fac comunicarea mai frumoasă. Iar când aceste bariere sunt escaladate, plăcerea comunicării este înmiită.

Lupii mor singuri

Cariera politică a lui Marian Iliici a fost fulminantă. Marian Iliici nu a construit scheme, nu a promovat marionete fidele, nu şi-a asumat rolul de patriarh, şi totuşi a reuşit să urce pe verticala puterii datorită calităţilor sale intelectuale pe care, vrem noi sau nu, le apreciază cei din Partidul Comuniştilor.

Marian Iliici, în calitatea sa de om inteligent, a acceptat pînă acum compromisuri. Dar de la un timp încoace se pare că ceva îl deranjează în jocul politic de echipă al formaţiunii sale. Din motivul că Marian Iliici, în virtutea compromisurilor făcute anterior, nu poate lua decizii liber, el se află acum într-o zonă de reflecţie.

În timp ce Marian Iliici reflectează, eşichierul politic de centru, în frunte cu patriarhul Diacov, abia aşteaptă să-l coopteze pentru a-şi întări poziţiile în rîndurile intelectualilor cartezieni (care, pe scurt, cred că dacă au dubii înseamnă că există) de tipul Luciei. Cu alte cuvinte, de a cîştiga cît mai multe voturi de la moderaţi.
Dar... nici o şansă! Pentru că în două luni trei procente nu se transformă în şase. Nici măcar cu Lupu în frunte. Pentru că cei care votează PCRM nu-l votează datorită lui Marian Iliici, iar cei care au votat liberalii nu vor vota un intelectual compromis (în viziunea lor).

Toate eforturile lui Diacov vor fi cel mai probabil puerile din moment ce Vladimir Nicolaevici, la sugestiile lui Marc nuştiucum, va găsi, ca de fiecare dată, pîrghiile pentru a-l ţine pe Marian Iliici acasă. Aşa, на всякий случай. Pentru că Marian Iliici nu reprezintă un asset în sine, ci pentru că este un intelectual de modă nouă care contribuie, deci apreciază linia politică a guvernării. Iar asta îi confirmă Patriarhului că politicile sale, în afară de faptul că sunt corecte, mai sunt şi inteligente. Patriarhii au avut întotdeauna slăbiciunea de a se înconjura de oameni deştepţi.
Dar, cu o mînă ţinîndu-l, cu alta PCRM va tăia toate încercările lui Marian Iliici de a-şi lega propria verticală. Şi Marian Iliici va rămîne, aşa cum a fost, lupu' singuratic. Iar lupii, cum se ştie, mor singuri:

Ziua de naștere

Astăzi este ziua de naștere a lui Pușkin. Nu Ion Dodi, dar Alexandr Sergheevici. Dar eu nu-l sărbătoresc. De ce?

- Pentru că el nu poate vorbi ca Maria și Mirabela
- Pentru că el nu mă încălzește noaptea
- Pentru că el nu are cei mai frumoși ochi albaștri
- Pentru că el nu are cercei cu pisicuțe negre
- Pentru că el nu face fripturică de iepuraș
- Pentru că el nu are mâini gingașe
- Pentru că el nu are cel mai frumos zâmbet din lume

De aceea eu astăzi o sărbătoresc pe puiu' meu, care are calitățile de mai sus.
La mulți ani, puiu!

Absolut spledid

Superbă interpretare a Ciocârliei!
Baldi Olier are peste cinzeci de ani, s-a născut în România, dar a fugit în 1964 în Israel. Cântă la ghitară de la zece ani. Nu știu de câți ani s-a chinuit să pună această piesă scrisă pentru vioară pe coardele instrumentului său, dar i-a reușit al naibii de bine.
Dar gata cu vorbăraia și scrisalnița. Ascultați și minunați-vă:

Ioana

Aseară, ca să mă relaxez, mi-am pus un film istoric. Nu m-am aşteptat că voi sfârşi prin a privi o dramă psihologică.

Filmul "Mesagerul: Istoria Ioanei d'Arc", în regia lui Luc Besson, cu Milla Jovovich în rolul fecioarei din Orleans, este mai mult decât un kino de acţiune. Ioana nu este o eroină. Ea este o fată posedată de viziuni, îndrăgostită de Isusul ei, care îi apare în momentele de maximă excitare pubertină.

Ioana este totuşi o fecioară. Şi atunci când armatele ei, înflăcărate de chemarea vocii sale piţigăiate, sfârşesc victorioase dar sfâşiate (aici regizorul nu ezită să înfăţişeze corpuri dezmembrate, oase golite şi capuri tăiate), Isus din viziunile Ioanei urlă şi se umple de sânge.

Procesul Ioanei în judecata ecleziastică poate servi drept subiect pentru un film per se (se impune o paralelă cu "Pasiunile lui Cristos"). Viziunile Ioanei se îmbogăţesc cu un personaj nou, dar extrem de puternic - Conştiinţa ei (Dustin Hoffman). Şi acesta, Domnul Conştiinţă, o chinuie până când Ioana sfârşeşte pe rug. Această luptă interioară a Ioanei este probabil cea mai reuşită bucată jucată vreodată de Milla Jovovich, care de altfel nu mă încântă ca actriţă.

Suferinţele Ioanei sunt dublate în aceste scene de final (care durează o oră bună) de situaţia delicată în care se află magistraţii religioşi din regiunea controlată de englezi. Pe de o parte Ioana este o credincioasă pe care n-ai vrea s-o arzi pe rug, iar pe de altă parte englezii îţi taie beregata dacă n-o judeci cum trebuie.

Filmul nu are un punctaj prea mare pe imdb.com. Înţeleg. Efectele grafice nu sunt cine ştie ce, deşi nici chiar proaste. Mai mult, se poate simţi un fel de dezechilibru cinematic (atribui aici termenului un pic alt sens decât cel din DEX), pentru că scenele de la începutul filmului par mai reuşite decât cele de pe parcurs. Bătăliile nu impresionează prin buget. Retrăirile Ioanei sunt redate deseori prin fenomene meteorologice rupte din context. Isusul ei este antipatic. Iar discuţiile dintre întemniţată şi conştiinţă par atât de filosofice şi pline de sens încât creează un uşor complex de inferioritate spectatorului care nu reuşeşte să prindă toată profunzimea dialogurilor (impresie creată mai degrabă de atmosferă şi context, decât de conţinutul textelor ca atare).

Încă un minus - ucraineanca Milla (iubita lui Luc pe atunci) nu mi se pare cea mai buna alegere pentru rolul Ioanei, chiar dacă a scurs tot ce-a putut din ea. Nu inspiră pentru nici o clipă dorinţa de a o urma în luptă şi este cam prea stresată, bâlbâită şi nesigură pe ea. Uma Thurman ar fi fost de zece ori mai potrivită, pentru că asta chiar are caracter.

Cu toată că am criticat şi m-am aninat de chiţibuşuri, filmul mi-a plăcut. De la bun început mi-a fost clar că nu fidelitatea istorică este scopul regizorului, de aceea abundenţa inexactităţilor nu m-a deranjat deloc. Iar drama din final m-a legat de ecran în pofida vezicii urinare, sfârşitul filmului dându-mi acel nod în gât şi gâdilici la linguriţă care mă face să zic: "Daaaaa, bun kino".

Apropo de Afghan Girl

Fotografii celebre

Majoritatea fotografiilor celebre din istoria omenirii prezintă tot felul de catastrofe, războaie, ucideri, morţi, accidente, revoluţii, acte teroriste şi alte asemenea. Natura umană este de a rămâne surprinsă şi marcată de tragediile care se întâmplă cu alţii. Iar tragediile au loc de obicei din cauza avariţiei, agresivităţii sau a prostiei. În două cuvinte, rămânem impresionaţi şi profund marcaţi de toate relele din jurul nostru.
Noroc că printre celebrele fotografii s-au strecurat şi câteva cu altfel de mesaje:

O americanca in Italia:

Constructorii de la New York:

Chiar si asta, desi e facuta cu ocazia unui eveniment nu prea fericit, are parca un mesaj ce nu tine de compasiune, frica sau moralitate:

Dar cel mai mult din lista asta a fotografiilor celebre mi s-a întipărit chipul fetei afganeze. Mi-a amintit de tablourile lui Vermeer:

Mai multe fotografii celebre, inclusiv de la catastrofe, aici.

Centura

Eu n-am maşină. Aşa că pe mine personal intrarea în vigoare a noului "Cod contravenţional al Republicii Moldova" mă bucură printr-un aspect:
şoferii de taxi nu se mai uită la mine ca la un ciudik atunci când îmi pun centura de siguranţă.

Interesant, ce Cod trebuie să intre în vigoare pentru ca să pot trece liniştit strada pe zebră?

Masajor furnicator

Am dat azi peste un post pe cel mai interesant blog din lume (dumpdv). Alex, autorul, compară invenţia cu "vzbivalka de ouă" (nu ştiu cum i se spune în română acestui obiect moştenit din URSS), deşi mie mi se pare că vzbivalca arată diferit de acest masajor-furnicator:

Mi-a atras atenţia acest post, pentru că nu foarte demult prietena mea a adus o asemenea ustensilă din Belgia. Vă asigur, utilizarea ei chiar produce furnicături plăcute şi nu se compară cu un simplu masaj capilar.

Obiectul este, bineînţeles, o mină de aur pentru wow-marketologi. Pentru că este ieftin şi pentru că e foarte simplu să-i pretinzi multe calităţi, de la scosul stresului până la ridicatul potenţei. Iată un minunat exemplu (atenţie la mutra tipului!):

Atenţie la Şcoala de Vară de la Belgrad!

Pe facebook s-a răspândit ca gripa porcină un anunţ intitulat "Full Scholarships for the Belgrade Summer School 2009". Organizatorii, cine or fi ei, că nu mi-am dat foarte bine seama, propun lecţii de aproape orice limbă şi vizite în aproape orice loc al Serbiei. Numai să vii! Adică să plăteşti conform price-listului şi doar prin transfer bancar.

Site-ul Belgrade Summer este făcut după ultima modă a designului, cu indispensabilul în aceste cazuri zâmbet larg de fată cu mapă, în spatele unor romaniţe. Oricât n-ai căuta pe acest site, nu găseşti la a câta ediţie este acest eveniment, aşa cum nu găseşti nimic despre anteriorii participanţi (grupul alumni există pe facebook, dar este închis). Mai mult decât atât, profesorii de la această şcoală de vară sunt încă... în construcţie.

Nu găseşti nici numărul de participanţi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, şi-ar fi spus organizatorii trebii acesteia.

Nu aş fi atras atenţia asupra acestei dubioase şcoli de vară dacă grupul de invitaţi de pe facebook nu era atât de mare. Peste 322 000 de oameni sunt în el, mulţi dintre ei moldoveni. Nu ştiu câţi au aplicat sau au de gând să o facă. Dar în cazul în care v-a intrigat anunţul, vă rog să fiţi foarte precauţi!!!

Apropo, tot căutând informaţii despe şcoala asta, am dat de albumul lor pe Picassa. Şi, sincer să fiu, fotografiile m-au convins că s-ar putea să mă înşel. Mai ales că sunt pe acolo şi nişte fotografii cică de la Primărie (nu pot să mă expun; deşi am fost la Belgrad, la primărie n-am intrat).

Şi mai e încă un element ciudat - acest vidiu, în care frumoasa Tijana Grujic, managerul general, vorbeşte la un post de televiziune despre Summer School, iar imaginile în timpul interviului arată... clădiri din Belgrad. Jurnaliştii ăştia n-au reuşit să facă măcar un reportaj video de la eveniment chiar?

În orice caz, toată chestia asta cu Şcoala de Vară de la Belgrad mie îmi pare o scamatorie, în pofida unor fotografii care ar putea să-mi sugereze contrariul. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că Tabăra de Vară de Jocuri Intelectuale, care va avea loc la Vadul lui Vodă între 26 iunie - 1 iulie 2009 este una reală. Şi a avut loc de două ori deja :)

Ne vedem la Vad!