Ioana

Aseară, ca să mă relaxez, mi-am pus un film istoric. Nu m-am aşteptat că voi sfârşi prin a privi o dramă psihologică.

Filmul "Mesagerul: Istoria Ioanei d'Arc", în regia lui Luc Besson, cu Milla Jovovich în rolul fecioarei din Orleans, este mai mult decât un kino de acţiune. Ioana nu este o eroină. Ea este o fată posedată de viziuni, îndrăgostită de Isusul ei, care îi apare în momentele de maximă excitare pubertină.

Ioana este totuşi o fecioară. Şi atunci când armatele ei, înflăcărate de chemarea vocii sale piţigăiate, sfârşesc victorioase dar sfâşiate (aici regizorul nu ezită să înfăţişeze corpuri dezmembrate, oase golite şi capuri tăiate), Isus din viziunile Ioanei urlă şi se umple de sânge.

Procesul Ioanei în judecata ecleziastică poate servi drept subiect pentru un film per se (se impune o paralelă cu "Pasiunile lui Cristos"). Viziunile Ioanei se îmbogăţesc cu un personaj nou, dar extrem de puternic - Conştiinţa ei (Dustin Hoffman). Şi acesta, Domnul Conştiinţă, o chinuie până când Ioana sfârşeşte pe rug. Această luptă interioară a Ioanei este probabil cea mai reuşită bucată jucată vreodată de Milla Jovovich, care de altfel nu mă încântă ca actriţă.

Suferinţele Ioanei sunt dublate în aceste scene de final (care durează o oră bună) de situaţia delicată în care se află magistraţii religioşi din regiunea controlată de englezi. Pe de o parte Ioana este o credincioasă pe care n-ai vrea s-o arzi pe rug, iar pe de altă parte englezii îţi taie beregata dacă n-o judeci cum trebuie.

Filmul nu are un punctaj prea mare pe imdb.com. Înţeleg. Efectele grafice nu sunt cine ştie ce, deşi nici chiar proaste. Mai mult, se poate simţi un fel de dezechilibru cinematic (atribui aici termenului un pic alt sens decât cel din DEX), pentru că scenele de la începutul filmului par mai reuşite decât cele de pe parcurs. Bătăliile nu impresionează prin buget. Retrăirile Ioanei sunt redate deseori prin fenomene meteorologice rupte din context. Isusul ei este antipatic. Iar discuţiile dintre întemniţată şi conştiinţă par atât de filosofice şi pline de sens încât creează un uşor complex de inferioritate spectatorului care nu reuşeşte să prindă toată profunzimea dialogurilor (impresie creată mai degrabă de atmosferă şi context, decât de conţinutul textelor ca atare).

Încă un minus - ucraineanca Milla (iubita lui Luc pe atunci) nu mi se pare cea mai buna alegere pentru rolul Ioanei, chiar dacă a scurs tot ce-a putut din ea. Nu inspiră pentru nici o clipă dorinţa de a o urma în luptă şi este cam prea stresată, bâlbâită şi nesigură pe ea. Uma Thurman ar fi fost de zece ori mai potrivită, pentru că asta chiar are caracter.

Cu toată că am criticat şi m-am aninat de chiţibuşuri, filmul mi-a plăcut. De la bun început mi-a fost clar că nu fidelitatea istorică este scopul regizorului, de aceea abundenţa inexactităţilor nu m-a deranjat deloc. Iar drama din final m-a legat de ecran în pofida vezicii urinare, sfârşitul filmului dându-mi acel nod în gât şi gâdilici la linguriţă care mă face să zic: "Daaaaa, bun kino".