Noi în ochii alor noștri

2000. Nouă ani au trecut de când am văzut ultima dată un grup de români în Moldova. Nu că n-au mai fost - eu nu i-am văzut. Am dat recent peste două mici fragmente din acel îndepărtat an, când Fundația Soros mai organiza încă tabere de vară internaționale în țara noastră. Textele sunt scrise de două românce, pe atunci studente la Cluj.

Concluziile pe care le-au pus ele pe hârtie nu sunt deloc gratuite, mai mult chiar, sunt nişte lucruri pe care noi înşine rar le vedem sau ne sfiim să le recunoaştem, deşi iată că nişte români s-au minunat să le găsească într-un tărâm pe care îl mai numesc „al nostru”.

Decenţa necesară (Irina Cambrea)

„Ou sont les neiges d’antant?” Sentimentalism? Tradiţionalism? Nu. Doar „setea muntelui de sare”. Cu alte cuvinte, nevoia acută de spirit într-o lume ce se intitulează „material world”.

Românii veniţi pentru prima dată în Moldova sunt fermecaţi de spiritualitate. Poate părea banal, dar face parte din aceste adevăruri simple. Aici găsim noi „zăpezile de altădată”. Interesant este că apare inevitabil pronumele noi. De fapt, e o falsă problemă. Distincţia noi-voi nu există. În fond suntem aceeaşi. Doar timpul ne desparte.

Pentru toate acestea sunt martori Sadoveanu şi Eliade. Ei trăiesc încă în fiecare moldovean, în timp ce în România au murit de mult. Ei certifică faptul că, odată, am avut şi noi multă poezie, harul povestirii, magia vinului şi mituri. Între timp, am căpătat ceva mai mulţi bani şi câteva idei liberale.

Astfel, incursiunea aici devine esenţială. Aici trebuie să ne ruşinăm puţintel pentru memoria noastră selectivă. Aici pricepem ce vom pierde definitiv, dacă nu cumva am şi pierdut. Şi mai ales, aici înţelegem cu adevărat Occidentul şi începem să ne temem puţin pentru soarta noastră. Dar tot aici ne „hotărâm” definitiv destinul. Pricepem că stagnarea în mit nu-i permisă. Lucrurile vin şi trec. Singura decenţă e să plângi un pic şi să mergi mai departe. De ce? Pentru că în lume nu există doar poveste. Un coleg îmi spunea că pentru a reforma Moldova toţi moldovenii ar trebui să meargă ani buni în vest. Eu cred că pentru a ne defini mai bine calea trebuie ca toţi românii să se vindece de multe boli timp de două săptămâni în Moldova.

Despre urmaşii lui Ştefan (Simona Buza)

Obişnuită fiind de acasă ca în orice mediu să mă comport natural, cu dezinvoltură, dar fără să depăşesc limitele dictate de decenţă şi bun-simţ, am considerat că într-o ţară a fraţilor noştri lucrurile stau cam similar. Mare însă mi-a fost surpriza să constat că nu e chiar aşa.

Cineva din colegii mei, străin şi el de aceste meleaguri, definea spiritualitatea moldovenilor ca pe „o sălbăticie poetică”. Nu ştiu dacă e chiar sălbăticie, dar poezie sigur există în fiecare bucăţică de realitate înregistrată de mine aici.

Însă undeva intervine artificialul, nefirescul. Unde? În societate, în cadrul formal dictat de unele situaţii mai mult sau mai puţin oficiale! Poate din cauza noastră, a „stranierilor”, sau poate nu, apare o rigiditate în comportamentul lor, o anumită stare de stânjeneală şi nesiguranţă, o decenţă exagerată, toate ducând la un comportament artificial. De ce asta, când ei sunt gazdele, iar noi oaspeţii? De ce spiritul liber, pe care-l văd în fiecare moldovean, nu-şi dă drumul poate atunci când trebuie mult? Nu între ei, ci în relaţiile cu ceilalţi, arătându-le că ei sunt stăpânii acestui tărâm legendar, iar noi – nişte fericiţi ai sorţii că am ajuns într-un spaţiu unde cândva Ştefan făcea legea.

Să nu credeţi că exagerez. Eu chiar mă simt privilegiată că am reuşit să văd nişte locuri pitoreşti, dar mai ales să cunosc atâţia oameni pentru care sinceritatea, buna-cuviinţă şi cinstea reprezintă o stare de normalitate.

Fiţi deci mândri că sunteţi urmaşii lui Ştefan, dar lăsaţi-ne şi pe noi să vedem asta!