marți, 31 martie 2009

Două cuvinte despre două ştiri

Internetul moldovenesc a mai găsit un subiect de maximă actualitate, cum le place jurnaliştilor să spună. Cu scrutinul în faţă (sau, mai dur, "la bot"), autorităţile de la Chişinău tensionează iarăşi relaţiile cu România, refuzând intrarea în ţară unor români care vor să între în Moldova cu scopuri mai mult sau mai puţin electorale. Din păcate însă, jurnaliştii noştri, ca şi mulţi dintre confraţii lor de peste Prut, nu se pricep tocmai bine la treburile de frontieră:

Ce au vameşii cu libera circulaţie a persoanelor? Nimic. Mai căutaţi prin DEX, stimaţi apăsători ai tastelor care informaţi şi (de)formaţi opinia publică:

VÁMEŞ, vameşi, s.m. 1. Funcţionar însărcinat cu controlul şi cu taxarea mărfurilor care trec prin vamă.

Cei care pot refuza intrarea unei persoane pe teritoriul unei ţări nu sunt vameşii, ci grănicerii (sau poliţia de frontieră în unele state). Dar ne mai pasă nouă de asta, atunci când asemenea minuni, pardon, MINUNI se întâmplă pe lume:


EXTRAORDINAR!

Fantastic! O tipă s-a aşezat pe un scaun şi toţi au căscat gurile! Chiar atât de proşti ne cred jurnaliştii, că ne şi mai CAPS LOCK-ează titlul... INCREDIBIL!
Bineînţeles că e incredibil, dacă minciuna e atât de evidentă:

Acuma tuturor celor care îmi vor spune că eu mă iau de Unimedia şi că mă dau tare în jurnalism. Doamne fereşte! Nu sunt jurnalist, ci consumator de ştiri. Pur şi simplu citind Unimedia, care se plasează pe eşichierul media drept un val nou şi care are pretenţii, dar şi destule materiale bune, prefer să nu mă doară mintea.

luni, 30 martie 2009

Ştăfan zagavaril!

Штэфан чэл Марэ şi-a expus preferinţa electorală.
Domnitorul a fost coborât de pe postament de Partid, i-a fost înmânată o mapă şi
Штэфан заговорил!



Cu multe dintre cele spuse de Stepan Velikii sunt de acord, sincer. Mai ales cu f(r)aza
"Вот - герой
Был премьер
Страны родной.
Если станет Президентом,
Ждет вас вечный геморрой!"
Traducere: Uite ce erou a fost prim-ministrul ţării scumpe. Dacă va deveni preşedinte, ne umplem de hemoroizi.

Tare deştepte lucruri a spus domnul Domnitor. După mustăţile lui parcă s-ar ascunde Hazanov.
Interesant de remarcat şi câteva dintre reacţiile cetăţenilor de rând:
"Ptiu drace! Aveti cancer la creier!"
"In tzeapa sa fie tras!!! sa i se usuce matzele in vant si sa nu-l ingroape pana nu ramane doar scheletul .. si atunci sa fie aruncat la gunoi!!! "
Hei, ăsta-i Ştăfan, nu Vlad. Ştăfan a construit mănăstiri, nu a tras în ţeapă.

sâmbătă, 28 martie 2009

Ziua când ne aducem aminte de imn

Astăzi cei care au depus ieri flori la monumentele funerare ale deputaţilor din Sfatul Ţării vor cânta imnul unei ţări pe care nu o vor - Republica Moldova. Vor cânta un imn dedicat unei limbi pe care nu o au, pentru nişte fotbalişti care nu îl ştiu.

Selecţionata ţării noastre întâlneşte Elveţia. Cât de des a fost Moldova comparată cu ţara cantoanelor - că am fi multilingvi, multinaţionali, neutri. Doar că n-avem munţi, turişti, bănci, ceasuri. În schimb avem vin şi femei. Să audă elveţienii că noi ne numim "Elveţia Sud-Estului Europei", ar muri de ruşine.

Moldova 1 iarăşi nu va arăta meciul în direct. Nepăsarea federaţiei atinge paroxismul. Nici nu e de mirare, cu un asemenea incult în frunte:



În locul meciului, Moldova 1 va arăta dezbateri electorale, Rezonans şi Erudit Cafe. Apropo, mulţumesc celor de la Jurnal că nu au băgat Eruditul în titlul ştirii despre asta.

Mă duc şi eu diseară la meci. Imediat după etapa română a Campionatului Moldovei la Ce? Unde? Când?. Dacă veţi fi şi voi la stadion, nu uitaţi să cântaţi imnul ăsta al nostru. Vă las să-l repetaţi alături de Magistrul Jocurilor Intelectuale Viorel Chihai:

vineri, 27 martie 2009

Comanda Gratis n-a prins Creanga de Aur

Ieri am fost şi eu la ceremonia de înmânare a Crengilor de Aur, premiile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (FJŞC) a Universităţii de Stat din Moldova. Multă lume tânără, cu pretenţii de viitoare persoane publice, or asta presupune de cele mai multe ori profesia de jurnalist şi cu atât mai mult cea de "comunicator" (aşa am auzit că se cheamă specialitatea celor care absolvesc la Ştiinţele Comunicării), s-a adunat la teatrul "Satiricus" pentru a-şi celebra succesele.

Premiile pentru tinerii jurnalişti au fost bune (trofee, dicţionare, bandane). Eu, în calitatea mea de producător al Erudit Cafe, am avut onoarea de a înmâna un premiu celui mai bun tânăr producător de emisiuni TV.
Cât despre show... Ce să zic? Pe timpul nostru nu se făcea nici atâta.

Până la urmă, pentru mine a contat cel mai mult faptul că acest eveniment m-a readus, pe aripile gândului, în anul 2001, când eram, alături de Viorel Mardare (îi cunoaşteţi opera ulterioară întruchipată în clipurile Snails - Superbasuri şi Cibo - Troleibuzul 25), co-redactor-şef la ziarul "Universitatea". Ne petreaceam (pe ascuns) nopţile în Alma Mater, în RZU*, pentru că şi atunci, ca şi acum, nu eram prieteni cu deadline-urile şi terminam un număr de ziar în grabă mare, depăşind cu regularitate disciplinară termenii alocaţi. Din acea echipă mai făceau parte Dumitru Lazur, Simion Ciochină şi Vlad Bolocan, iar gaşca noastră se numea Comanda Gratis, denumire inspirată de o inscripţie de pe un taxi.

Timpul a trecut, gaşca s-a destrămat, iar Universitatea din 2001 stă prăfuită la balcon.

Pe atunci, prin 2001, în RZU se asculta rock rusesc. Piesele lui Victor Socaciu le-am cunoscut mai târziu. Dar anume cu un cântec de-al lui îmi vine să închei acest post.



Victor Socaciu-Anii saptezeci

*RZU - Redacţia Ziarului Universitatea

miercuri, 25 martie 2009

Cum se face o emisiune TV in Moldova sau istoria si preistoria Erudit Cafe

În sfârşit am găsit un local potrivit pentru emisiunea Erudit Cafe, de la Moldova 1.

După un an de pribegiri prin diferite localuri, cu mesele celea de nuşcâtdemulte kilograme din urma noastră, se pare că am găsit o soluţie care să împace şi lupul (Moldova 1), şi oaia (CMJI?) şi varza (Erudit Cafe). De ieri filmăm în incinta Librăriei din Centru (bd. Ştefan cel Mare 126), care face parte din reţeaua de librării ale Editurii Cartier.

Emisiunea Erudit Cafe, deşi nu are o istorie prea lungă, se poate lăuda cu o preistorie bogată. În acest articol voi povesti cum a apărut ideea unui joc televizat şi cum s-a ajuns la ceea ce este astăzi Erudit Cafe.

Primele încercări

Primul efort de a concepe o emisiune televizată datează din toamna 2003, când Superliga (nivelul superior al Campionatului Ce? Unde? Când?) se disputa la Gentleman Club (astăzi Venezia Club, la Ciocana). Campionatul CUC (este un acronim calchiat din rusă pe care jucătorii îl utilizează în mod curent) era pe atunci la a treia ediţie, dar deja trezise interesul unui grup de oameni de televiziune de la TVM, printre care era şi Andrei Porubin, care urma să devină prezentator. Ideea de atunci era de a transmite Superliga la TVM, însă formatul prea complex şi durata prea lungă a unei etape (vreo două ore jumătate) făcea acest lucru imposibil. În plus, în acea toamnă am plecat la studii în Bulgaria şi negocierile cu TVM s-au întrerupt.

În ianuarie 2004, în trenul Prietenia pe ruta Chişinău-Bucureşti (trenul adolescenţei mele) am făcut cunoştinţă cu o moldoveancă care colabora pe atunci cu nişte canale de televiziune româneşti. I-am povestit despre club şi despre jocurile noastre. Ea s-a arătat foarte interesată. Mai târziu s-a legat o comunicare foarte intensă, scopul căreia era de a încerca realizarea unei emisiuni de tip "Что? Где? Когда?" la Bucureşti. Prezentator trebuia să fie Andrei Gheorghe (în poză), care tocmai plecase de la Pro TV şi căuta un proiect pentru Antena 1. Am discutat atunci şi cu producătorii de la compania "Игра", care deţine drepturile pentru emisiunea rusească. Aflasem că ORT plătea pe atunci cam 80 000 USD pentru o emisiune gata făcută. Conform planului nostru, emisiunea din România trebuia să fie făcută de către români pe bază de licenţă generală, caer ar fi costat mai ieftin, însă ruşii au vrut să participe în mod direct la realizare (adică să vină la Bucureşti şi să filmeze chiar ei), ceea ce ar fi costat prea scump. Din cauza preţului ridicat, sau din cauza altor probleme pe care eu, de la distanţă (pentru că ajunsesem între timp în Franţa), nu le-am mai aflat, proiectul nu a mai prins viaţă.

Apropo, i-am scris recent un mail lui Andrei Gheorghe, în care am încercat să văd dacă mai există interes pentru un asemenea proiect. Răspunsul lui a fost laconic: "momentan nu".

Carte Blanche

Până în iarna anului 2006 am stat în stand-by, din care ne-a scos o propunere de a încerca să realizăm o emisiune în Moldova. Propunerea venea din partea unei firme de marketing proaspăt create (şi care avea să dispară din vizor peste vreo câteva luni, pentru că aşa-i în ţara noastră:). Nu era clar la ce canal urma să fie realizată emisiunea şi nici de unde se vor lua bani.

Şi atunci încercam să coordonez lucrurile de la distanţă. Eu eram în Polonia, iar la Chişinău purta negocierile cu firma de marketing Ion Vasilică, care astăzi este una dintre persoanele cheie ale agenţiei de ştiri Info-Prim Neo. Ion se implicase foarte activ, până şi un slogan născocise: "Bine ati venit la Carte Blanche, unde castigati capital intelectual si nu pierdeti nimic!".

Ideea emisiunii Carte Blanche implica filmările într-un casino. În scurt timp s-a găsit unul interesat (o sală cu nişte aparate cu butoane oribile), care ne-a invitat să filmăm sâmbăta, de la ora 7 până la ora 9 dimineaţa. O propunere pe care nu o puteam accepta. Până la urmă, interesele noastre şi ale firmei de marketing nu au coincis - noi ne doream să facem emisiunea bine, iar ei - repede.

Mai târziu, dacă îmi aduc bine aminte, firma de marketing a avut ceva probleme cu fiscalitatea moldovenească şi proiectul a fost abandonat.

Totuşi, meritul acelei propuneri era de a fi retrezit interesul nostru pentru un proiect televizat. Anume cu acea ocazie a apărut ideea emisiunii Carte Blanche, care astăzi este (parţial) implementată la Şedinţele Elitare ale CMJI. O variantă desfăşurată a regulilor Carte Blanche este descrisă aici.

Cam aşa a arătat ultima Şedinţă Elitară, organizată după regulile Carte Blanche:

Liga Inteligenţei

Deja în toamna anului 2006 interesat de un asemenea proiect s-a arătat postul de televiziune DTV. Am vorbit personal cu directorul canalului, care m-a rugat să scriu un concept. Astfel a apărut ideea unei Ligi a Inteligenţei (denumire care acum mi se pare prea pretenţioasă) în care ar fi trebuit să participe echipe reprezentând licee din Chişinău (idee mai târziu implementată într-un sezon la Erudit Cafe).

Formatul prevedea ca în fiecare emisiune să concureze câte trei echipe, care ar fi discutat în paralel un set de 15 runde-întrebări, cu câte un minut de gândire alocat fiecăreia. Întrebările ar fi avut grade diferite de dificultate, iar echipele ar fi tras la sorţi pe rând ordinea de citire a acestora. Atunci când unei echipe i-ar fi venit rândul să tragă la sorţi, ea ar fi putut paria un anumit număr de puncte în acea rundă. Dupa un minut, echipa care a extras întrebarea urma să răspundă oral, iar celelalte echipe şi-ar fi tastat raspunsurile lor pe ecranele laptopurilor, de unde urmau să fie afişate pe ecranul din spatele prezentatorului. Schematic, sala de joc ar fi arătat cam aşa:

Din păcate însă şi de această dată ne-am ciocnit de nişte realizatori care îşi doreau să facă o emisiune repede şi ieftin. Şi nici măcar nu pot să mă supăr pe ei pentru asta, pentru că într-adevăr acestea sunt constrângerile televiziunilor din Moldova. Unicul platou de filmare care ni s-a propus a fost curtea din faţa cladirii în care se afla DTV. Imposibil de realizat la acel moment.

La ceva timp după ce am înţeles că nu o mai scoatem la capăt cu această Ligă a Inteligenţei, Clubul CUC îşi organiza a 16-a Şedinţă Elitară, la care magistru urma să devină Victor Lutenco. Am invitat atunci pe cei de la DTV să filmeze un pilot pentru o eventuală colaborare. Au venit cu trei camere de filmat. Au filmat jocul magiştrilor din toate unghiurile şi... nimic. Mai târziu am aflat că DTV intenţiona de fapt să facă o emisiune chiar pe baza acelei filmări, dar directorului nu-i plăcuse decorul şi proiectul a fost trimis la rebut. Ce altceva aşteptau ei de la un eveniment organizat de un grup de entuziaşţi într-un club underground în care se înghesuiau 70 de oameni de nu puteau să se mişte cameramanii cu camerele de pe umerii lor?

Different Challenge

Anul 2007 a fost plin de evenimente în Clubul de Jocuri Intelectuale. Programul competiţional s-a extins considerabil, a fost organizată prima Tabără de Vară de Jocuri Intelectuale pentru copii, a apărut site-ul http://www.cuc.md/. Proiectele televizate au fost puse pe poliţa de sus, pentru timpuri mai bune.


Şi timpurile mai bune au venit în ianuarie 2008. După două Şedinţe Elitare (poza de mai sus e de la una dintre ele) organizate în Clubul Different datorită unei relaţii apropiate cu proprietarul acestuia, mi-a venit ideea să organizez un şir de jocuri în acest local - fără televiziune, fără stres, doar pentru plăcerea jucătorilor. De aici titlul Different Challenge şi sloganul "Relax diferit. Chillout intelectual". Formatul era mai complex decât de obicei, ceea ce ne-a permis să testăm mai multe idei pentru un eventual proiect la Moldova 1. Interesul realizatorilor de la postul naţional a apărut în urma unui multi-lobby la care au participat Ion Ceban, care pe atunci era vice-ministru al educaţiei şi tineretului, Natan Garştea, care era un membru al Clubului CUC şi crease impresie la televiziune prin prestaţia sa la un talk show, şi probabil câţiva prezentatori de la "Bună Dimineaţa", care ne cunoşteau şi ne invitau deseori la emisiunea lor.

În urma unui brainstorming la care a participat toată suflarea CUC a apărut şi denumirea noului proiect - Erudit Cafe. În scurt timp la bucătăria lui Andrei Lutenco am definitivat şi structura jocului.

Erudit Cafe

Prima emisiune (este disponibilă pe torrente) s-a filmat pe 25 februarie 2008, în incinta Clubului Different:

Atunci am şi remarcat multe probleme pe care nu le-am rezolvat nici până astăzi, mai ales faptul că echipele nu se aud la masa de joc. Din păcate, jucătorii sunt inhibaţi şi se şuşotesc de teama să fie auziţi de adversari. Acest lucru îi împiedică pe telespectatori să urmărească procesul prin care se ajunge la versiunile de răspuns.

În plus, am avut impresia că oamenii de televiziune învăţa cu noi în paralel cum se face o emisiune-joc. Mulţi au remarcat greşeli de montare, care de cele mai deseori erau făcute în mod deliberat, pentru a dinamiza imaginea de pe ecran, dar pe care ochiul cunoscător al jucătorului de CUC le sesizează instantaneu. Nici eu nu eram sfânt - am avut destule bâlbe, care sunt de obicei tăiate la montaj, dar de care nu pot să mă dezbaier nici până acum (oboseala şi lipsa experienţei îşi spune cuvântul, pardon, bâlba:).

Trebuie totuşi să remarc faptul că Erudit Cafe a fost facută din start fără repetiţii, proiecte pilot, sponsori, localuri speciale şi multe alte lucruri care sunt necesare pentru realizarea unor emisiuni moderne. Noroc de mesele cu butoane moştenite de la Brain Ringul Interuniversitar din 2007, altfel am fi jucat pe mese de bucătărie probabil. Şi noroc de cărţile rămase de la o sponsorizare anterioară din partea Librăriilor Cartier - ne-au ajuns premii exact pentru patru emisiuni.
Aşa că, în asemenea condiţii, primele încercări n-au fost deloc proaste. Dar...

După ce am filmat de două ori la Different, patronul de acolo a decis să-şi închidă afacerea (nu din cauza noastră, bineînţeles :). Ne-am pomenit nevoiţi să găsim rapid un alt local, pentru că peste două zile aveam programate filmări. Noroc de Booz Time, care a fost de acord să ne găzduiască pe o anumită perioadă:

Dar şi la Booz Time s-au terminat degrabă murele... Pentru că era vară, am putut filma câteva emisiuni afară, în curtea televiziunii:

Însă a venit toamna, iar cu ea frigul şi nevoia de a căuta o soluţie pentru încăpere. Abia atunci, în septembrie, am reuşit să ajung în birou la directorul televiziunii, cu care am convenit în sfârşit semnarea unui contract (până atunci emisiunea se filma în baza unui acord amiabil ce se baza pe entuziasmul nostru şi posibilităţile tehnice şi resursele umane ale televiziunii). Atunci televiziunea a acceptat să ne ofere un platou de filmare cu decorul cuvenit. Şi parcă se apucaseră de treabă, pentru că peste ceva timp am primit un proiect de platou. Iată cum ar fi putut să arate decorul de la Erudit Cafe, dacă ar fi fost realizat:




Ca soluţie temporară am fost nevoiţi să transformăm Erudit Cafe în Erudit Cantină. Adică să filmăm în cantina televiziunii. Care arată cam aşa:

Cu tot respectul pentru cei ce lucrează acolo şi pentru oamenii de televiziune care ne-au filmat în acele condiţii, cantina nu este chiar locul care să predispună spre un joc intelectual. Ca să compensez oarecum dezavantajele decorului, am încercat să diversific un pic emisiunile, organizând o Cupă a Liceelor, la care au participat 15 selecţionate din Chişinău şi care a fost câştigată de liceul Mircea Eliade, şi Superfinala Anului, în care au jucat cele mai bune echipe şi care a fost câştigată de Acord. Dar nu a fost suficient.

Am filmat vreo cinci luni în cantină, până când am înţeles că dacă mai continuă aşa, emisiunea îşi pierde nu doar telespectatorii, dar şi jucătorii. Echipele nu se mai înregistrau, jucătorii veneau cu întârziere şi dezorganizarea devenise o regulă pe platoul de filmare.

Am înţeles într-un târziu că nu mai are sens să aştept platoul de la televiziune (s-a început campania electorala şi priorităţile Moldova 1 sunt cu totul altele acum). Aşa că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să găsesc un alt local - nu e uşor să găseşti pe cineva care te-ar găzdui gratis. Booz Time a acceptat să mai filmăm o dată la ei. Cu această ocazie am invitat în sfârşit trei echipe din afara Chişinăului - până atunci nu-mi permiteam să-i invit la cantină. Dar nici Booz Time nu putea să ne ţină mult.

Soluţia a venit pe neaşteptate de la Cartier, cei care ne oferiseră premiile pentru primele emisiuni din 2008. Ei ne-au propus să filmăm în incinta Librăriei din Centru, o nouă librarie din reţeaua lor:

Ieri am filmat pentru prima dată în noul local. Ce să vă spun? Să compar cantina cu librăria ar fi ca şi cum aş compara piaţa centrală cu piaţa marii adunări naţionale (deşi astea două mai pot fi comparate uneori, mai ales într-o anumită duminică de toamnă).

Vedeţi şi singuri ce-a ieşit. Prima emisiune de la Libraria din Centru va fi pusă pe post chiar sâmbăta asta, de la ora 19.40, la Moldova 1.

Un fel de concluzie

Când realizam prima emisiune, credeam că multe lucruri de care aveam nevoie - sponsori, decor, microfoane - vor veni cu timpul. Însă uite că a trecut un an şi nu ne-am mişcat prea mult de unde am pornit. M-am pomenit nevoit să investesc personal în emisiune prea mult, începând cu timpul pe care îl alocam alcătuirii şi redactării întrebărilor şi terminând cu premiile pe care le cumpăram din bugetul personal. Până acum am tăcut, pentru că mi se pare normal că dacă faci un lucru voluntar (în sens de "cu bună voinţă"), nu trebuie să te lauzi cu asta, nici să ceri socoteală celor care beneficiază de pe urma lucrului tău. Problema e însă din voluntar, eu m-am pomenit la un moment dat obligat să continuu în acest sistem. Situaţia pare să convină tuturor, atât clubului, cât şi televiziunii, numai nu mie.

Din fericire, ştirea bună este că soluţia se întrevede. În contractul dintre CMJI şi Compania Teleradio Moldova s-a convenit că televiziunea va acoperi o parte din cheltuielile pentru realizarea concursului (organizare, întrebări, redactare, cooptarea echipelor, transport, cheltuieli adiţionale). În plus, dacă filmările vor continua să se facă la Librăria din Centru, va apărea şi posibilitatea reală de a coopta şi ceva sponsori. Măcar pentru premii. Deşi eu personal cred că nu este destul. Banii de la sponsori (şi furnizorii de publicitate) sunt absolut necesari pentru îmbunătăţirea montajului şi a resurselor tehnice. Voi menţiona doar două montajul emisiunilor şi la aspectul grafic (de mai mult timp îmi dă târcoale gândul că emisiunea s-ar îmbunătăţi considerabil dacă indiciile ar apărea scrise ).

A rămas doar un fleac - să se găsească cineva care să organizeze jocul, să scrie şi să redacteze teme pentru concurs, să coopteze echipe şi să le pregătească de joc, să caute echipe din afara Chişinăului, să caute sponsori pentru premii.

Şi poate va sosi timpul când Erudit Cafe se va transforma dintr-o emisiune improvizată, amatoricească, statică, neprofitabilă şi greu de urmărit într-un proiect bine regizat, viabil, dinamic, interesant şi popular.

duminică, 22 martie 2009

Ghelăuza

De la Străşeni, pe drumul de asfalt, rutiera se îndreaptă înspre satele de după dealuri. Lângă uzina de asfalt drumul o coteşte spre Ghelăuza. De aici încolo pietrişul sună sub roţile maşinii. Nu mă mai mir că drumul spre uzina de asfalt nu este asfaltat. Moldova este ţara lucrurilor interesante.

De departe se văd primele case ale unui sat împrejmuit de trei coline. În dreapta se înalţă dealul Ciorpac, la poalele căruia ciobanii pasc capre şi vaci. Dealul se prelungeşte până înspre sat, iar acolo vârfurile lui sunt acoperite cu vii. Sătenii numesc acel loc Hubă.

Două vechi fântâni cu cumpănă străjuiesc intrarea în sat. Au fost ridicate cu mult timp în urmă şi astăzi au mai degrabă o funcţie decorativă. Lângă una dintre ele se întinde o mlaştină care a fost cândva iaz. Altădată se bălăceau copiii, iar acum, după ce a fost secat, doar un cârd de raţe se mai bucură de el. Peste drum, în dreapta, se văd trunchiurile tăiate ale fostei livezi de pruni. Mai înspre sat se întinde o pădure, din care a ars o bucată anul trecut.

Ghelăuza este un sat cu doar vreo 300 de gospodării, dar e în schimb plin de verdeață. Este greu să prinzi un punct de pe dealurile din împrejurimi de unde să-i vezi toate casele. Pomii fructiferi, mai ales perii şi merii, ascund acoperişurile de oale, şindrilă sau ardezie, în dependenţă de statutul locatarilor. Prima impresie este că satul, chiar dacă nu impresionează prin dimensiunile sale, nu este sărac. Ghelăuza are avantajul că este aproape de Străşeni şi Chişinău. Şi apoi... cirezile de vaci, turmele de oi şi capre pe care le-am întâlnit pe drum, viile care se văd pe dealuri, în sfârşit, multele fântâni pe care oamenii le-au săpat de-a lungul şoselei...

În centrul satului maşina lasă oamenii lângă barul care a fost cândva primărie. Azi primăria satului se află într-un alt sat, la Negreşti. Mai departe rutiera va merge la Recea. La dreapta, peste deal, oamenii plecaţi din Ghelăuza au format satul Saca.

Centrul este de fapt o răscruce a şoselei, lângă care se înalţă o troiţă. Ca şi în alte sate ale Moldovei, există acolo şi un soi de staţie de autobuse. Sub ea, zice lumea, se întinde un beci mare săpat cândva de un boier.

De aici în deal, de-a lungul unui drum, se întind toate edificiile şi instituţiile importante care mai funcţionează în sat: grădiniţa, biserica, cimitirul, şcoala. Urmează apoi noua primărie, casa de deservire socială, brigada de tractoare, garajul, baia – toate însă nefuncţionale pe motiv de distrugere. Din păcate, anii de după destrămarea Uniunii Sovietice au însemnat pentru Ghelăuza o perioadă de continuă şi perseverentă devastare a localurilor publice. Din cele mai frumoase edificii nu au rămas decât pereţii.
...Şi micul parc, de asupra căruia se înalţă Monumentul Eroilor.

Povestesc bătrânii că Ghelăuza trebuie să fi apărut pe la sfârşitul secolului XVII. Înainte de asta locurile pe care se întinde astăzi satul au fost împădurite. Cât despre legenda satului, părerile s-au împărţit. Iată câteva dintre versiunile pe care le-am cules.

O legendă spune că pe la sfârşitul secolului XVII pe teritoriul actualei Ghelăuze s-au aşezat primii oameni. Prin regiune, pe acolo unde astăzi este calea ferată de la Străşeni, trecea un drum de negustori. Mulţi oameni treceau cu marfă prin aceste locuri, mergând dinspre Rusia înspre România, Grecia, sau mai departe, poate chiar în Franţa şi Italia. Se zice că într-o poiană era pus un semn care ajuta drumeţii să găsească calea. Lângă această călăuză (sau or fi fost chiar oameni care serveau drept ghizi) şi-au construit primele case câţiva călători. Satul a fost numit Călăuza, iar mai târziu numele s-a modificat, ajungând să i se spună Ghelăuza. O versiune a acestei legende zice că în limbajul oamenilor din acele timpuri faptul de a pribegi pe locuri necunoscute se numea „a călăuzi”.

Tinerii din sat povestesc o versiune mai romantică, care le-a fost inspirată de învăţătoarea Maria Munteanu. Se spune că au fost cândva în pădurile din aceste locuri doar câteva case. Şi în două dintre acestea locuiau un tânăr pe care îl chema Ghela (după o variantă mai modernă - Ghena) şi o fată Uza. Şi s-au iubit aceştia foarte mult, dar nu era fericire în dragostea lor. Nimeni nu ştie ce li s-a întâmplat, dar într-o bună zi vecinii au auzit că ambii au murit. Dragostea lor s-a frânt la o vârstă fragedă, iar oamenii din celelalte sate, vorbind despre cocioabele din pădure, le spuneau „la Ghela şi Uza”. Aşa a şi rămas numele satului care s-a format mai târziu. O reprezentare a acestei legende se află şi pe un perete al şcolii.

O ultimă legendă, poate cea mai ciudată, povesteşte despre o evreică pe nume Belausa, care locuia într-o casă din pădure. Aceasta ar fi fost foarte frumoasă sau stăpânea vrăjile, reuşind să ameţească toţi flăcăii din satele vecine. Câţiva dintre ei şi-au făcut case prin împrejurime, înfiinţând satul pe care l-au numit în cinstea frumoasei evreice. Peste vremuri, numele s-a schimbat, ajungând să fie cel de astăzi...

luni, 16 martie 2009

Concert In memoriam Mihai Dolgan

Noroc.

Exact cu un an în urmă, la 16 martie 2008, a trecut în nefiinţă marele compozitor, patriarhul rockului moldovenesc, Mihai Dolgan.

În anul 1970 piesa "Cântă un artist" intra în Top 10 britanic. Este doar unul dintre multiplele indicatoare ale importanţei lui Mihai Dolgan în istoria muzicală a ţării noastre.

Sâmbăta trecută, pe 14 martie, la Palatul Naţional a avut loc un concert In memoriam, sub genericul "Cântă un artist". Am fost şi eu acolo şi...

Concertul care a început cu un colaj video storcător de lacrimi, urmat de piesa "Cântă un artist" în interpretarea fiului lui Mihai Dolgan, Radu, s-a transformat treptat într-un amalgam muzical şi oratoric greoi.

Cei care nu cunosc creaţia lui Mihai Dolgan (şi în generaţia mai tânără sunt, din păcate, mulţi) ar fi putut crede că în toată viaţa sa artistul nu a creat destul pentru un concert de trei ore.

Scena Palatului Naţional a fost plină de instrumente muzicale, care s-au utilizat ca atare în doar o treime din timpul alocat concertului. Celelalte două treimi au fost umplute de piese interpretate sub fonogramă, de piese care aveau legătură tangenţială şi sub-tangenţială cu creaţia lui Mihai Dolgan şi de discursuri patetice (acest ultim cuvânt nu are neapărat înţeles negativ).

Prezentatorul Andrei Porubin a fost bine pregătit, utilizând citate din cartea biografică "Taina vieţii mele" (pe coperta din spate a căreia stă scris negru pe alb că marele compozitor a fost inspirat în creaţia sa de formaţia Beetless), dar a fost atât de des întrerupt de Radu Dolgan în timpul discursurilor sale, încât la urmă a decis să nu mai intre în scenă şi să-şi citească replicile din culise.

O treime din spectacolul de sâmbătă a fost umplută cu solouri la pian, solouri la nai, solouri la vioară, soluri la tobe, toate, bineînţeles, dedicate lui Mihai Dolgan.
Am auzit şi o manea, pardon, un cântec popular în memoria lui Nicolae Vasilievici Sulac (anume aşa l-a numit pe marele cântăreţ de muzică populară Radu Dolgan) în interpretarea fiicei sale, consiliera municipală Doiniţa Sulac.
Am auzit şi o piesă de Liviu Ştirbu dedicată memoriei lui Mihai Dolgan, interpretată sub fonogramă şi cu chitara electrică neconectată. Ilustrul compozitor era atât de cuprins de emoţie (şi piesa chiar era frumoasă şi emoţionantă) încât uita să schimbe acordurile la chitară.
L-am auzit şi pe maestrul Nicolae Botgros interpretând live unul din cele trei solouri ale sale la vioară. Celelate două solouri deduceţi şi singuri cum au fost.
E o chestie ciudată pe care o observ de fiecare dată când un mare om se stinge din viaţă. Cei vii se întrec în a face elogii, compun propriile lor dedicaţii poetice, muzicale sau de alt gen în cinstea celui ce i-a părăsit. În consecinţă, spectatorul care vine la un concert să admire încă odată creaţia moştenită de la cel trecut în nefiinţă se vede constrâns să asculte şi să aprecieze aceste elogii. Şi timp pentru a reasculta şi reaprecia creaţia artistului rămâne puţin. Puţin.
Sâmbătă, lipsa lui Mihai Dolgan s-a simţit nu numai la nivel metafizic. Soţia compozitorului, Lidia Botezatu, care a muncit mult pentru a realiza acest concert în cinstea lui Mihai Dolgan, în lipsa soţului îşi pierduse echilibrul (frâul?) în cel mai direct sens. Cu tot respectul pentru vocea sa minunată, ea are o ţinută absolut haotică, implicând plimbări arbitrare pe scenă, gesturi deschise câtre regizorii de sunete, aruncarea florilor pe jos, aranjarea hainei de pe ea în cele mai nepotrivite momente (uneori, cu toată ruşinea, chiar întorceam ochii de la scenă ca să pot asculta nestânjenit frumoasele melodii). Nu vreau să comentez şi vestimentaţia ei, pentru că de gustibus..., dar comentariile pe care le făcea între reprizele muzicale îmi mutilau sistemul valoric. Iată doar două exemple:
Radu Dolgan: Vă mulţumesc pentru că aţi venit la acest concert, care este, din păcate, in memoriam...
Lidia Botezatu: Dar poate din fericire.

Radu Dolgan: Mmmm... Nu m-am gândit la asta. Poate.
Lidia Botezatu: Din fericire. Să ştii.
Din fericire e concertul in memoriam? Oare? Eu nu m-am simţit deloc fericit că artistul nu mai e printre noi. Sigur, Lidia o fi avut altceva în vedere. Nebănuite sunt gândurile... Pardon.
Lidia Botezatu: Recent am împlinit şase şi zero [este felul ei original de a spune numerele mai mari de nouă - nota mea] şi cânt pe scenă de patru şi doi. M-a felicitat cu această ocazie numai Moldova Concert. Nimeni de mai sus nu şi-a amintit de mine.

Îmi vine să fac comentarii sarcastice cu referinţă la fiinţele supranaturale care stau în ceruri şi îşi amintesc de noi, dar mă reţin din respect pentru ceea ce a făcut, sau mai bine zis cântat Lidia Botezatu până acum. O să mă limitez la a remarca faptul că soţia lui Mihai Dolgan este supărată. Foarte supărată. Nu ştiu exact pe cine (vă este cunoscut acest sentiment de supărare structurală, acumulată?), dar ea şi-a expus clar intenţiile de mai departe într-o emisiune VIP Magazin: "O să-i distrug. O să-i gâtui".

Revenind la concertul de sâmbătă, nu pot trece cu vederea intervenţia reprezentantului conducerii (anume aşa s-a exprimat prezentatorul Andrei Porubin), viceministrul Educaţiei şi Tineretului (sau al Culturii, acum nu-mi amintesc cu siguranţă, din păcate), care a anunţat faptul că Guvernul, pardon, conducerea a decis să "reinstituie formaţia Noroc şi să o susţină financiar". Încă o dată - nu numai să o "susţină financiar", dar şi să o "reinstituie". Ca să fie clar, în ţara noastră Guvernul, blin, conducerea reinstituie formaţii muzicale pentru că acestea, adică formaţiile, aparţin Guvernu... of, nu mă pot obişnui, conducerii. Păcat că acest Guvern nu-l poate "reinstitui" pe Mihai Dolgan. El cred că ar avea ceva de spus la acest subiect.

Şi pentru a termina cu o notă pozitivă, nu pot să trec cu vederea treimea ceea din concert care a fost adevărată şi pentru care am fost de fapt, acolo. Piesele lui Mihai Dolgan interpretate de Ion Suruceanu, Iurie Sadovnic, Ricu Vodă, surorile Ciorici, Ştefan Petrache şi bineînţeles Radu Dolgan şi Lidia Botezatu m-au întors într-un trecut căruia nu i-am aparţinut niciodată, dar pe care îl simt atât de intens şi apropiat. Şi nici dansatoarele nesincronizate, nici mendrele unor interpreţi nu puteau ştirbi din valoarea şi sentimentul nemuritoarelor piese ale marelui compozitor.

***
Sâmbătă seara, ajuns acasă, am pus să ascult încă o dată piesele acelei formaţii Noroc. Câtă pace şi cătă lumină în acele piese. Totuşi ceea ce devin cântecele lor în interpretarea modernă, aşa cum le-am auzit sâmbătă de pe scenă, e mai gălăgios şi mai strigat. Sunt poate de vină timpurile noastre tumultuoase, who knows.

***
Acea generaţie a anilor 60-70, din care făcea parte şi Mihai Dolgan, avea o limbă română foarte specială. Nici până acum nu-mi pot da seama cum a apărut versul "Mângăiaţe-le coama". Explicaţe-mi şi mie, vă rog.

***
Iată şi un video făcut la Moldova Film în anul 1980 despre formaţia Contemporanul:

Partea 1:



Partea 2:

Amintirea.blogspot.com

Tot căutând prin Internet detalii despre viaţa lui Mihai Dolgan, am dat peste acest blog absolut special, care, foarte trist de remarcat, pare neglijat de cititorii păienjenişului global. E un blog despre marile personalităţi ale Moldovei trecute în nefiinţă. Şi e un blog care nu are nici un comentariu pe el din 2007, când a fost lansat.

Cu siguranţă, http://amintirea.blogspot.com merită mai multă atenţie. Incercaţi doar să comparaţi, când aveţi o oră liberă, articolele din acest blog cu ceea ce oferă Wikipedia:

Victor Ciutac: Amintirea Wikipedia
Grigore Vieru: Amintirea Wikipedia
Veniamin Apostol: Amintirea Wikipedia
Grigore Grigoriu: Amintirea Wikipedia
Constantin Constantinov: Amintirea Wikipedia
Vadim Pirogan: Amintirea Wikipedia
Petre Teodorovici: Amintirea Wikipedia
Vasile Vasilache: Amintirea Wikipedia
Mihai Dolgan: Amintirea Wikipedia
Eugen Coşeriu: Amintirea Wikipedia
Ion Dumeniuc: Amintirea Wikipedia
Gheorghe Vodă: Amintirea Wikipedia
Ion Vatamanu: Amintirea Wikipedia
Nicolae Testimiţanu: Amintirea Wikipedia
Nicolae Costin: Amintirea Wikipedia
Gheorghe Ghimpu: Amintirea Wikipedia
Vasile Tăbîrţă: Amintirea Wikipedia
Adrian Neacşu: Amintirea Wikipedia
Nicolae Sulac: Amintirea Wikipedia
Ion şi Doina Aldea-Teodorovici: Amintirea Wikipedia şi Wikipedia

joi, 5 martie 2009

Juriu, picior rupt, Odisee, inundatie, Erudit, dezbateri politice

Îmi cer scuze pentru această întârziere cu care încerc să mă țin de cuvânt şi să scriu câte ceva despre preselecţia la Eurovision, la care am stat în juriu. Dar de atunci s-au mai întâmplat multe, aşa că mesajul va fi ceva mai lung şi va acoperi şi alte subiecte - le vedeţi în titlu

Deci, pe scurt. Eurovision. Show-ul a fost mai bun ca anul trecut, au zis-o mai mulţi. Dar la televizor oricum s-a privit prost (am văzut mai târziu reluarea). Gafe destule, prezentatori îmbrăcaţi ca la circ, public cam apatic. Dar, spre delectarea mea, piesele au fost bune. Chiar mai bune decât mă aşteptam. Şi cei de la Orange au investit mult pentru a aduce sunet de calitate, cel puţin în sală. Am votat-o pe primul loc pe Nelly - ea a şi câştigat. Argumente pro şi contra au fost deja aduse multe, nu vreau să mă repet. Discutăm după Moscova. Mi-au plăcut în mod deosebit Sun Stroke Project şi Olia Tira. Până acum intonez deseori: "Ai venit tsyrziu acase, vinul roşu ste pe mase, nu tse cred că m-ai uitat, bunicul meeeu"...

***

Ghinionul a făcut ca la mai puţin de două ore după ce am fost invitat în juriu la Eurovision să-mi rup piciorul. Fractură de fibulă. Şi aşa, cu ghips, am stat în juriu peste două zile. Tot aşa, cu ghips, am fost la concursul Odiseea Minţii peste încă o zi.

Da. Mi-am mai luat pe umeri încă o mică şi plăcută povară. Începând cu acest an sunt Association Director al programului Odyssey of the Mind în Moldova. Acest program de creaţie în limba engleză pentru liceeni era cândva foarte popular, mai ales când venea finanţare de la nenea Soros. Dar de când nenea s-o ros, programul a trecut la autofinanţare, adică la voluntariat. Până la urmă, am acceptat să preiau programul sub umbrela CMJI (Clubul Moldovenesc de Jocuri Intelectuale). Primul mare test abia urmează - participarea la festivalul european din Slovacia cu 8 echipe reprezentând ţara noastră.

***

Şi parcă o fractură nu era destul. La câteva zile după nenorocitul meci de fotbal în care s-a întâmplat, ţeava conductei de încălzire din apartamentul unde stau s-a spart şi mi-a făcut din casă bazin în doar zece minute. Cu siguranţă există o legătură cauzală între aceste două evenimente, fractura şi spargerea ţevii, dar e prea complicată şi nesemnificativă ca să vă răpesc din timp. E destul să vă imaginaţi cum ţopăiam într-un picior prin casă strângând apa până a venit frate-meu cu nişte prieteni să mă ajute.

De la anul nou încoace în casa noastră au avut loc două incendii - exact cu două etaje deasupra noastră şi exact cu două etaje sub noi. Aşa că inundaţia a avut poate rolul mistic de a ne păzi de incendiu. Cine ştie, poate... Cert e că zeul cela (al focului sau al apei) a avut nevoie şi de o jertfă - laptopul meu, celebru în toată ţara drept "Vaio de la Erudit Cafe" a nimerit sub jetul de apă şi a ars.

***

Între timp, am filmat încă câteva emisiuni la Erudit Cafe. În sfârşit, am putut să scap (măcar pentru o perioadă scurtă de timp) de Erudit Cantina de la televiziune în care a trebuit să filmez atâta timp. Am filmat la Booz Time, două emisiuni, cu echipe de la Chişinău, Bălţi şi Ungheni.

Normal, filmăm pe unde prindem, pentru că televiziunea naţională e prea preocupată de campania electorală ca să ne mai facă decorul pe care îl aşteptăm din septembrie. Şi, după ce am făcut această subtilă trecere de la Erudit Cafe la campania electorala (observaţi?), vreau să spun că, ura! show-ul adevărat a început, aseară, la Moldova 1.

Dezbaterea dintre Roşca şi Chirtoacă a fost interesantă, deşi a fost inexistentă. Adică dezbatere ca atare nu a fost, dar a fost interesant să vedem ce zic cei doi aflându-se la o apropiere măcar fizică unul de altul.

Ce am văzut? Roşca a fost mai degajat. Chirtoacă ştie pe de rost programul partidului său, dar vorbeşte cam sacadat şi obositor. Câteva momente ale serii sunt adevărate perle de ţinut minte. Schiţat, ele arată cam aşa (oricum din memorie le scriu):

Roşca: E adevărat că candidaţi doar pentru ca să vă promovaţi rudele în Parlament? Şi că n-o să lăsaţi postul de primar de Chişinău pentru scaunul de deputat?
Chirtoacă: Eu am răspuns la această întrebare la alte întâlniri. Şi anul trecut. În iunie.

Roşca: Şi totuşi, e adevărat sau ba?
Chirtoacă: Eu am răspuns la această întrebare la alte întâlniri. Şi anul trecut. În iunie.
Roşca: Ce declaraţie?
Chirtoacă: Lumea care vrea - ştie. Dacă nu ştiţi - luaţi şi citiţi.


Uite aşa. Chirtoacă a devenit încăpăţânat. Nu mai răspunde nici la întrebări...

Roşca: Domnule Chirtoacă, eu v-am votat la postul de primar şi nu-mi pare rău.

Precis? şi... precis?

Chirtoacă: De unde luăm bani pentru pensii? Foarte simplu - luăm salariul unui deputat şi pensia unui bătrân şi împărţim la doi.

Aaaaaa... Da înainte de asta facem un Parlament de 300 000 de deputaţi!
Am citit că Dorin avea ieri febră la emisiune. Da nici chiar aşa!
Cred că sărmanului îi pare rău până acum de perla pe care a debitat-o.

În rest, aceleaşi melodii:
Chirtoacă - integrare europeană, relaţii cu România, fără vize in UE până în 2010 (eu ca absolvent al Colegiului Europei care a scris teza de master pe regimul de vize cu UE, precis nu-l mai votez pe Dorin pentru aşa o declaraţie) şi conectarea Republicii Moldova la sistemul energetic european (iar aici, ca analist energetic începător, mă scarpin la tâmplă şi mă întreb - la care sistem? cuuuum?).
Roşca - noi nu suntem la guvernare, dar colaborăm cu PCRM pentru a înainta atâtea proiecte în atîtea sate cu atâţia bani din buget. Da tu, Dorin, eşti un impostor care nu vrei în Parlament da vrei să-ţi bagi acolo rudele, pe Ghimpu şi pe cine mai ai tu acolo în partid.

Mai în scurt, a devenit interesant. Mai interesant decât Eurovision, Erudit Cafe şi picioare rupte.
A început marea politică în mica republică.

***

PS. În revista Business Class din ianuarie scrie că cea mai vizionată emisiune TV de la Moldova 1 în 2008 a fost: "Новогоднее обращение Президента Владимира Воронина к народу Респулики Молдова".
Iaka aşa. Ce Respulică, aşa norod, aşa politicieni şi aşa preşedinte.
A apărut o eroare în acest obiect gadget