Concert In memoriam Mihai Dolgan

Noroc.

Exact cu un an în urmă, la 16 martie 2008, a trecut în nefiinţă marele compozitor, patriarhul rockului moldovenesc, Mihai Dolgan.

În anul 1970 piesa "Cântă un artist" intra în Top 10 britanic. Este doar unul dintre multiplele indicatoare ale importanţei lui Mihai Dolgan în istoria muzicală a ţării noastre.

Sâmbăta trecută, pe 14 martie, la Palatul Naţional a avut loc un concert In memoriam, sub genericul "Cântă un artist". Am fost şi eu acolo şi...

Concertul care a început cu un colaj video storcător de lacrimi, urmat de piesa "Cântă un artist" în interpretarea fiului lui Mihai Dolgan, Radu, s-a transformat treptat într-un amalgam muzical şi oratoric greoi.

Cei care nu cunosc creaţia lui Mihai Dolgan (şi în generaţia mai tânără sunt, din păcate, mulţi) ar fi putut crede că în toată viaţa sa artistul nu a creat destul pentru un concert de trei ore.

Scena Palatului Naţional a fost plină de instrumente muzicale, care s-au utilizat ca atare în doar o treime din timpul alocat concertului. Celelalte două treimi au fost umplute de piese interpretate sub fonogramă, de piese care aveau legătură tangenţială şi sub-tangenţială cu creaţia lui Mihai Dolgan şi de discursuri patetice (acest ultim cuvânt nu are neapărat înţeles negativ).

Prezentatorul Andrei Porubin a fost bine pregătit, utilizând citate din cartea biografică "Taina vieţii mele" (pe coperta din spate a căreia stă scris negru pe alb că marele compozitor a fost inspirat în creaţia sa de formaţia Beetless), dar a fost atât de des întrerupt de Radu Dolgan în timpul discursurilor sale, încât la urmă a decis să nu mai intre în scenă şi să-şi citească replicile din culise.

O treime din spectacolul de sâmbătă a fost umplută cu solouri la pian, solouri la nai, solouri la vioară, soluri la tobe, toate, bineînţeles, dedicate lui Mihai Dolgan.
Am auzit şi o manea, pardon, un cântec popular în memoria lui Nicolae Vasilievici Sulac (anume aşa l-a numit pe marele cântăreţ de muzică populară Radu Dolgan) în interpretarea fiicei sale, consiliera municipală Doiniţa Sulac.
Am auzit şi o piesă de Liviu Ştirbu dedicată memoriei lui Mihai Dolgan, interpretată sub fonogramă şi cu chitara electrică neconectată. Ilustrul compozitor era atât de cuprins de emoţie (şi piesa chiar era frumoasă şi emoţionantă) încât uita să schimbe acordurile la chitară.
L-am auzit şi pe maestrul Nicolae Botgros interpretând live unul din cele trei solouri ale sale la vioară. Celelate două solouri deduceţi şi singuri cum au fost.

E o chestie ciudată pe care o observ de fiecare dată când un mare om se stinge din viaţă. Cei vii se întrec în a face elogii, compun propriile lor dedicaţii poetice, muzicale sau de alt gen în cinstea celui ce i-a părăsit. În consecinţă, spectatorul care vine la un concert să admire încă odată creaţia moştenită de la cel trecut în nefiinţă se vede constrâns să asculte şi să aprecieze aceste elogii. Şi timp pentru a reasculta şi reaprecia creaţia artistului rămâne puţin. Puţin.

Sâmbătă, lipsa lui Mihai Dolgan s-a simţit nu numai la nivel metafizic. Soţia compozitorului, Lidia Botezatu, care a muncit mult pentru a realiza acest concert în cinstea lui Mihai Dolgan, în lipsa soţului îşi pierduse echilibrul (frâul?) în cel mai direct sens. Cu tot respectul pentru vocea sa minunată, ea are o ţinută absolut haotică, implicând plimbări arbitrare pe scenă, gesturi deschise câtre regizorii de sunete, aruncarea florilor pe jos, aranjarea hainei de pe ea în cele mai nepotrivite momente (uneori, cu toată ruşinea, chiar întorceam ochii de la scenă ca să pot asculta nestânjenit frumoasele melodii). Nu vreau să comentez şi vestimentaţia ei, pentru că de gustibus..., dar comentariile pe care le făcea între reprizele muzicale îmi mutilau sistemul valoric. Iată doar două exemple:

Radu Dolgan: Vă mulţumesc pentru că aţi venit la acest concert, care este, din păcate, in memoriam...
Lidia Botezatu: Dar poate din fericire.
Radu Dolgan: Mmmm... Nu m-am gândit la asta. Poate.
Lidia Botezatu: Din fericire. Să ştii.

Din fericire e concertul in memoriam? Oare? Eu nu m-am simţit deloc fericit că artistul nu mai e printre noi. Sigur, Lidia o fi avut altceva în vedere. Nebănuite sunt gândurile... Pardon.

Lidia Botezatu: Recent am împlinit şase şi zero [este felul ei original de a spune numerele mai mari de nouă - nota mea] şi cânt pe scenă de patru şi doi. M-a felicitat cu această ocazie numai Moldova Concert. Nimeni de mai sus nu şi-a amintit de mine.

Îmi vine să fac comentarii sarcastice cu referinţă la fiinţele supranaturale care stau în ceruri şi îşi amintesc de noi, dar mă reţin din respect pentru ceea ce a făcut, sau mai bine zis cântat Lidia Botezatu până acum. O să mă limitez la a remarca faptul că soţia lui Mihai Dolgan este supărată. Foarte supărată. Nu ştiu exact pe cine (vă este cunoscut acest sentiment de supărare structurală, acumulată?), dar ea şi-a expus clar intenţiile de mai departe într-o emisiune VIP Magazin: "O să-i distrug. O să-i gâtui".

Revenind la concertul de sâmbătă, nu pot trece cu vederea intervenţia reprezentantului conducerii (anume aşa s-a exprimat prezentatorul Andrei Porubin), viceministrul Educaţiei şi Tineretului (sau al Culturii, acum nu-mi amintesc cu siguranţă, din păcate), care a anunţat faptul că Guvernul, pardon, conducerea a decis să "reinstituie formaţia Noroc şi să o susţină financiar". Încă o dată - nu numai să o "susţină financiar", dar şi să o "reinstituie". Ca să fie clar, în ţara noastră Guvernul, blin, conducerea reinstituie formaţii muzicale pentru că acestea, adică formaţiile, aparţin Guvernu... of, nu mă pot obişnui, conducerii. Păcat că acest Guvern nu-l poate "reinstitui" pe Mihai Dolgan. El cred că ar avea ceva de spus la acest subiect.

Şi pentru a termina cu o notă pozitivă, nu pot să trec cu vederea treimea ceea din concert care a fost adevărată şi pentru care am fost de fapt, acolo. Piesele lui Mihai Dolgan interpretate de Ion Suruceanu, Iurie Sadovnic, Ricu Vodă, surorile Ciorici, Ştefan Petrache şi bineînţeles Radu Dolgan şi Lidia Botezatu m-au întors într-un trecut căruia nu i-am aparţinut niciodată, dar pe care îl simt atât de intens şi apropiat. Şi nici dansatoarele nesincronizate, nici mendrele unor interpreţi nu puteau ştirbi din valoarea şi sentimentul nemuritoarelor piese ale marelui compozitor.

***
Sâmbătă seara, ajuns acasă, am pus să ascult încă o dată piesele acelei formaţii Noroc. Câtă pace şi cătă lumină în acele piese. Totuşi ceea ce devin cântecele lor în interpretarea modernă, aşa cum le-am auzit sâmbătă de pe scenă, e mai gălăgios şi mai strigat. Sunt poate de vină timpurile noastre tumultuoase, who knows.

***
Acea generaţie a anilor 60-70, din care făcea parte şi Mihai Dolgan, avea o limbă română foarte specială. Nici până acum nu-mi pot da seama cum a apărut versul "Mângăiaţe-le coama". Explicaţe-mi şi mie, vă rog.

***
Iată şi un video făcut la Moldova Film în anul 1980 despre formaţia Contemporanul:

Partea 1:

Partea 2: