Ghelăuza

De la Străşeni, pe drumul de asfalt, rutiera se îndreaptă înspre satele de după dealuri. Lângă uzina de asfalt drumul o coteşte spre Ghelăuza. De aici încolo pietrişul sună sub roţile maşinii. Nu mă mai mir că drumul spre uzina de asfalt nu este asfaltat. Moldova este ţara lucrurilor interesante.

De departe se văd primele case ale unui sat împrejmuit de trei coline. În dreapta se înalţă dealul Ciorpac, la poalele căruia ciobanii pasc capre şi vaci. Dealul se prelungeşte până înspre sat, iar acolo vârfurile lui sunt acoperite cu vii. Sătenii numesc acel loc Hubă.

Două vechi fântâni cu cumpănă străjuiesc intrarea în sat. Au fost ridicate cu mult timp în urmă şi astăzi au mai degrabă o funcţie decorativă. Lângă una dintre ele se întinde o mlaştină care a fost cândva iaz. Altădată se bălăceau copiii, iar acum, după ce a fost secat, doar un cârd de raţe se mai bucură de el. Peste drum, în dreapta, se văd trunchiurile tăiate ale fostei livezi de pruni. Mai înspre sat se întinde o pădure, din care a ars o bucată anul trecut.

Ghelăuza este un sat cu doar vreo 300 de gospodării, dar e în schimb plin de verdeață. Este greu să prinzi un punct de pe dealurile din împrejurimi de unde să-i vezi toate casele. Pomii fructiferi, mai ales perii şi merii, ascund acoperişurile de oale, şindrilă sau ardezie, în dependenţă de statutul locatarilor. Prima impresie este că satul, chiar dacă nu impresionează prin dimensiunile sale, nu este sărac. Ghelăuza are avantajul că este aproape de Străşeni şi Chişinău. Şi apoi... cirezile de vaci, turmele de oi şi capre pe care le-am întâlnit pe drum, viile care se văd pe dealuri, în sfârşit, multele fântâni pe care oamenii le-au săpat de-a lungul şoselei...

În centrul satului maşina lasă oamenii lângă barul care a fost cândva primărie. Azi primăria satului se află într-un alt sat, la Negreşti. Mai departe rutiera va merge la Recea. La dreapta, peste deal, oamenii plecaţi din Ghelăuza au format satul Saca.

Centrul este de fapt o răscruce a şoselei, lângă care se înalţă o troiţă. Ca şi în alte sate ale Moldovei, există acolo şi un soi de staţie de autobuse. Sub ea, zice lumea, se întinde un beci mare săpat cândva de un boier.

De aici în deal, de-a lungul unui drum, se întind toate edificiile şi instituţiile importante care mai funcţionează în sat: grădiniţa, biserica, cimitirul, şcoala. Urmează apoi noua primărie, casa de deservire socială, brigada de tractoare, garajul, baia – toate însă nefuncţionale pe motiv de distrugere. Din păcate, anii de după destrămarea Uniunii Sovietice au însemnat pentru Ghelăuza o perioadă de continuă şi perseverentă devastare a localurilor publice. Din cele mai frumoase edificii nu au rămas decât pereţii.
...Şi micul parc, de asupra căruia se înalţă Monumentul Eroilor.

Povestesc bătrânii că Ghelăuza trebuie să fi apărut pe la sfârşitul secolului XVII. Înainte de asta locurile pe care se întinde astăzi satul au fost împădurite. Cât despre legenda satului, părerile s-au împărţit. Iată câteva dintre versiunile pe care le-am cules.

O legendă spune că pe la sfârşitul secolului XVII pe teritoriul actualei Ghelăuze s-au aşezat primii oameni. Prin regiune, pe acolo unde astăzi este calea ferată de la Străşeni, trecea un drum de negustori. Mulţi oameni treceau cu marfă prin aceste locuri, mergând dinspre Rusia înspre România, Grecia, sau mai departe, poate chiar în Franţa şi Italia. Se zice că într-o poiană era pus un semn care ajuta drumeţii să găsească calea. Lângă această călăuză (sau or fi fost chiar oameni care serveau drept ghizi) şi-au construit primele case câţiva călători. Satul a fost numit Călăuza, iar mai târziu numele s-a modificat, ajungând să i se spună Ghelăuza. O versiune a acestei legende zice că în limbajul oamenilor din acele timpuri faptul de a pribegi pe locuri necunoscute se numea „a călăuzi”.

Tinerii din sat povestesc o versiune mai romantică, care le-a fost inspirată de învăţătoarea Maria Munteanu. Se spune că au fost cândva în pădurile din aceste locuri doar câteva case. Şi în două dintre acestea locuiau un tânăr pe care îl chema Ghela (după o variantă mai modernă - Ghena) şi o fată Uza. Şi s-au iubit aceştia foarte mult, dar nu era fericire în dragostea lor. Nimeni nu ştie ce li s-a întâmplat, dar într-o bună zi vecinii au auzit că ambii au murit. Dragostea lor s-a frânt la o vârstă fragedă, iar oamenii din celelalte sate, vorbind despre cocioabele din pădure, le spuneau „la Ghela şi Uza”. Aşa a şi rămas numele satului care s-a format mai târziu. O reprezentare a acestei legende se află şi pe un perete al şcolii.

O ultimă legendă, poate cea mai ciudată, povesteşte despre o evreică pe nume Belausa, care locuia într-o casă din pădure. Aceasta ar fi fost foarte frumoasă sau stăpânea vrăjile, reuşind să ameţească toţi flăcăii din satele vecine. Câţiva dintre ei şi-au făcut case prin împrejurime, înfiinţând satul pe care l-au numit în cinstea frumoasei evreice. Peste vremuri, numele s-a schimbat, ajungând să fie cel de astăzi...