Monoloagele din autobus

Trei mici bucăţi pseudoliterare pe care le-am scris într-un autobus din Sofia, Bulgaria, cu şase ani în urmă:

I. Lumea

In pieptul meu acuma muncitorii fac grevă. Dau cu topoarele în cutia toracică. Eh, muncitorii ăștia, sunt mici de tot, mai mici decât puricii. Și-mi furnică pieptul pe dinăuntru. De fapt, cred că greșesc. Nu sunt muncitorii, e vreun student oarecare, mai mic decât muncitorii, care a fost alungat din pat sau de la facultate. E singur, dar face gălăgie mai mult decât o grevă de muncitori.

II. Poezie

Bună seara Domnișoară
sunteți dulce ca de obicei
și spatele Dumneavoastra e mai fumos decât
fața asta pe care vi se prelinge mierea lipicioasă.
Spatele Dumneavoastră e mai frumos pentru că nu se vede,
cum luna e mai frumoasă când e ascunsă dupa nori.
Bună seara Domnișoară
și nu mai zâmbiți atât de grețos de dulce.
Aveți noroc că mi-am rupt ieri dimineața ochelarii
și mâine n-am să vă recunosc.

III. Cuvântul

Care e, fa, cuvântul cela care descrie și vindecă ceea ce se întamplă în sufletul meu? ”Ceață”? Nu, nu ”ceață”, nu e rece - e cald, știi, focul când se aprinde se numește scânteie, când arde - flacără, eu acuma am în piept focul cel de la urmă, când lemnul e cărbune încins, când nu există pară, și totuși există foc. Focul acesta dogorând arde acum în mine și ochii care nu pot vedea în ceața de afară privesc înăuntru.
Înăuntru e cald, înăuntru e bine. Înăuntru muncitorii au obosit și s-au întins pe spate - știi, plăcerea oboselii, când o lași să se liniștească și să se ducă. Și doar studentul cela, alungat din pat sau de la facultate, face gălăgie. Și el vrea să știe cuvântul care să-i vindece inima.