Bloguri de la Cartier

Cei de la Editura Cartier şi-au deschis bloguri.

Pe pagina de start a siteului, în partea dreaptă sus stau 5 trimiteri la 3 bloguri. Gliuk.

Linkul către blogul lui Gheorghe Erizanu, cel mai mare om peste Editură, duce la ultimul său articol, nu la blogul în sine. Ciudată decizie. De altfel, Gheorghe Erizanu este unicul de la Cartier care s-a apucat de bloguit în mod serios. Scrie telegrafic şi mustos, cum stă bine unui om cu experienţa dumnealui:

"E cert un lucru. Chișinăul are nevoie de oxigen. Ca să poată dansa. Ca să poată iubi. Ca să poată trăi. Ca să poată minți. Altfel decât a fost până acu. E nevoie de oxigen, Hamlet!"

Igor Mocanu a scris câte ceva despre teatru, Vitalie Coroban a publicat un concept de prezentare grafică a unei colecţii (linkurile de pe pagina Cartier tot duc la ultimile lor articole, nu la blogurile ca atare, nu ştiu din ce motive). Pe blogul său, Emilian Galaicu Păun introduce un volum despre Eminescu. Iar pagina lui Dorin Onofrei încă ne salută: "Welcome to WordPress".

În orice caz, welcome to blogging, Cartier.
Sper să fie un început de bun augur.

Aricel (de suflet IV) - Pasari curate

По многочисленным просьбам блогочитателей.
Toate poveştile despre Aricel sunt disponibile aici.

Cel mai mult Aricel iubea anume aceste zile, cele mai adevarate zile de primavara! Nu mai ramasese nici o insulitsa de zapada in padure, noaptea pe cer rasuna tunetul si, desi nu fulgera, pana dimineataa turna ca din galeata.
«Padurea se spala! – gandea Aricel - se spala bradutii, ciuturele si tufele. Pasarile zboara dinspre sud si ploaia le spala si lor penele!».
Si in fiecare dimineata el iesea pe mansarda si astepta pasarile curate si spalate.
- Inca n-au ajuns! – spunea Veverita.
- Car-r-r ! Le este gr-r-reu in dr-r-rum! – crocanea Cioara.
Iar Aricel mirosea aerul si zicea :
- Oricum miroase a pasari curate!
Ciocanitoarea incepea sa-si curatse penele in varful celui mai inalt pin.
“Si eu trebuie sa fiu curata! – gandea ea. – Pentru ca ele vor veni si-mi vor spune: de ce esti atat de prafuita, Ciocanitoareo?”
Iepurele statea sub o tufa si isi spala urechile.
- Ia o ghinda de brad! – striga Aricel. – Cu ghinda de brad se spala mai bine!
- Si cu ce propuneti sa-mi spal coarnele? – a intrebat Cerbul, iesind in poienita din fata casei lui Aricel.
- Cu nisip, - a zis Aricel. – Nimic nu spala mai bine coarnele decat nisipul.
Si Cerbul s-a indreptat inspre mal, s-a culcat la marginea apei si l-a rugat pe Vulpoi, care se spala de purici in rau, sa-i curete coarnele.
- Pentru ca nu e frumos, - a mormait Cerbul, - o sa vina pasarile, iar eu am coarnele murdare...
- Imediat! – a spus Vulpoiul.
El era smecher si stia cum trebuie sa se spele. Statea pana la gat in apa rece ca gheata si tinea in mana ridicata un smoc de iarba de anul trecut. Puricii au inghetsat in apa si acuma se tarau pe laba catre smocul de iarba. Iar cand s-au tarat toti, Vulpoiul a aruncat iarba in apa si ea a fost dusa de curent.
- Gata – a spus Vulpoiul, iesind pe mal. – Unde va sunt coarnele? Cerbul a aplecat capul, iar Vulpoiul a inceput sa le frece cu nisip.
- Vrei sa straluceasca? – a intrebat el.
- Nu, - a raspuns Aricel. – Coarnele lucioase nu sunt frumoase. Ele trebuie sa fie... cetoase.
- Adica sa nu straluceasca? – a precizat Vulpoiul.
- Sa nu straluceasca, - a spus Aricel.
Cerbul fornaia de placere – atat ii era de bine.
Si Ciocanitoarea terminase sa-si spele penele si era curata si tanara.
Iepurele si-a spalat urechile si acuma isi spala codita.
Iar Aricel deja de mult timp si-a sters cu basmaluta fiecare ac si era atat de curat, incat nici cea mai curata pasare nu putea sa-i spuna ca e mai curata decat el!

(am tradus din Serghei Kozlov)

Interpreter's false friends

Am dat de multe ori peste situaţii în care cuvintele englezeşti seamănă leit cu cele din română. În asemenea cazuri, traducerile greşite abundă.

Cel mai des am dat peste traducerea eronată a cuvântului "location". Românescul "locaţie" a intrat atât de pregnant în vocabularul cotidian (şi nu doar în situaţii implicând traduceri) cu înţelesul de "loc", încât puţină lume pare să-şi dea seama de semnificaţia lui adevărată, cea de "chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară". Până şi spotul publicitar al proiectului "Moldova - ţara mea străbună" de la Moldova 1 anunţa că la emisiune participă "colective din mai multe locaţii ale ţării noastre".

Aceste perechi de cuvinte se numesc "prieteni falşi ai traducătorilor". Iată încă câteva exemple:

• "actual" se traduce, în cele mai multe cazuri, ca "adevărat" sau "de fapt", nu "actual"
• "argument", tot în cele mai multe cazuri, semnifică o "discuţie aprinsă", o "sfadă" şi doar rareori are înţelesul de "argument"
• "a nervous man" este un om "emoţionat", nu unul "nervos"
• "magazine" e "revistă", nu "magazin", iar "library" e "bibliotecă", nu "librărie"
• "preservatives" se traduce "conservant", nu "prezervativ"

De ce am început acest subiect? Pentru că "falşii prieteni ai traducătorului" se pot dovedi periculoşi nu numai pe plan profesional, dar şi în viaţa de zi cu zi. Iată ce caz am avut astăzi:

O colegă, să o numim convenţional Lida, a primit un bonus de la şefi, absolut meritat de altfel. Împreună cu ea şi cu alţi colegi discutam despre asta, în limba engleză. La un moment dat eu, cu simţul meu atrofiat al umorului, am vrut să glumesc că, dacă colega va povesti prea mult despre bonusul ei, o vom răpi şi vom cere şi noi bonusuri... Iată cum a ieşit discuţia de fapt:

Boss: Lida, would you tell your colleagues about your bonus?
Lida: Yes, I got a bonus, because of [omitted].
Me: That's great!
Boss: Why don't you tell more, Lida?
Lida: Well, I actually don't know many details.
Me: That's fine! If she says too much, we will rape her........

Aici m-am blocat. Vă daţi seama cu ce ochi se uitau la mine colegii expaţi.
N-am mai reuşit să-i conving că am avut în vedere "kidnap".

Expaţii trăiesc mai scump la Chişinău decât la Bucureşti şi Budapesta

Englezii au năravul de a prescurta cuvintele, ca să le fie mai comod în vorbire (exam, ad, bro). Aşa a apărut cuvântul expat, derivat de la expatriate.

Traducătorii români au năravul de a nu se complica. Aşa a apărut în media românească termenul expat, neatestat în DEX:

• Conceptul de expat inseamna aducerea unor profesionisti cu o experienta impresionanta intr-un anumit domeni de activitate (constructii, industria ospitalitatii, FMCG etc.). De exemplu, daca deschizi o afacere in domeniul bauturilor racoritoare, vei aduce un profesionist din Statele Unite, care a lucrat pentru 20 de ani la Coca-Cola. (de aici)

În două cuvinte, un expat este un gastarbaiter cu un salariu măsurat în mii de unităţi convenţionale. Am avut ocazia să cunosc mai mulţi experţi expaţi în Chişinău. Majoritatea sunt oameni de treabă sau au devenit oameni de treabă datorită poziţiei privilegiate pe care o au.

Astăzi dimineaţa am aflat că oraşul nostru devansează capitale ca Budapesta, Bucureşti, Varsovia, Kiev şi Minsk în ceea ce priveşte costul de trai al expaţilor, conform unui studiu realizat de firma britanica de recrutare ECA International. O mică consolare pentru egoul meu moldovenesc.

PS. Încercând să găsesc o imagine pentru acest post, am dat search pe google.

La căutarea pentru "gastarbaiter" prima imagine a ieşit:

La căutarea pentru "expat" prima imagine a ieşit:

В яблочко!

Stau în fața calculatorului, mă scarpin în nas și răscolesc prin Internet. Deschid un mail de la un prieten și...

Textul din imagine: ”We've done everything in our power to make men look good / Then again, we're men”

Știri fierbinți

La începutul unimedia.md eram sceptic asupra destinului lor. Din fericire, greșeam.
Deja de vreo două zile tot dau de site-ul hotnews.md. În afară de denumirea pretențioasă și stilul blogherist de prezentare a articolelor luate de prin alte părți, nu pot spune mare lucru despre noul portal de știri. Mai ales că secțiunea despre hotnews.md este modestă în detalii:

Despre HotNews.md


Sper că greșesc cu scepticismul meu și de această dată.

PS. ”cifra zilei” pe hotnews.md e încă din 15 aprilie.

Ce jurnalişti a pierdut ţara! (2)

Ce mă distrează uneori să citesc paginile web oficiale. Astăzi am dat peste un articol absolut superb pe site-ul Serviciului Vamal. Autorul tocmai vizitase Muzeul Serviciului Vamal şi rămase, din câte se vede, profund impresionat. Vă las să vă delectaţi cu câteva spicuiri:

Numele muzeului cu calificativul „al Serviciului Vamal" pentru un străin se asociază cu o depăşire de graniţe în timp şi spaţiu

Impresionaţi de colecţia de uniforme de epocă şi chipiuri, care este cea mai numeroasă şi diversă, oaspeţii au contemplat trecutul reprezentat prin obiecte unice ca valoare istorică

Părerea univocă, - muzeul are drept la viaţă, pentru a păstra acele vestigii ale istoriei, care ne indică trecutul glorios,- cu toate că nu a fost rostită în glas, a planat în atmosfera plină de mister a muzeului.

Da, Muzeul Serviciului Vamal nu seamănă cu cel clasic, da, este amplasat într-un loc improvizat, unde şi pereţii sînt ca paginile cărţii care se răsfoiesc doar numai la citire, dar, incontestabil, reprezintă un cadru potrivit expunerii, şi odată intrat în spaţiul expoziţional, deschizi alte obiecte din alte lumi, nimereşti într-o criptă a lumii vechi şi a lumii care se învecheşte.

Pentru unii vizitatori muzeul nostru este întoarcerea la materialitate, curatorul crede că produce interactivitate, fiind o punte de trecere a generaţiilor peste ani, sau poate secole.

Articolul integral este aici.

Noi în ochii alor noștri

2000. Nouă ani au trecut de când am văzut ultima dată un grup de români în Moldova. Nu că n-au mai fost - eu nu i-am văzut. Am dat recent peste două mici fragmente din acel îndepărtat an, când Fundația Soros mai organiza încă tabere de vară internaționale în țara noastră. Textele sunt scrise de două românce, pe atunci studente la Cluj.

Concluziile pe care le-au pus ele pe hârtie nu sunt deloc gratuite, mai mult chiar, sunt nişte lucruri pe care noi înşine rar le vedem sau ne sfiim să le recunoaştem, deşi iată că nişte români s-au minunat să le găsească într-un tărâm pe care îl mai numesc „al nostru”.

Decenţa necesară (Irina Cambrea)

„Ou sont les neiges d’antant?” Sentimentalism? Tradiţionalism? Nu. Doar „setea muntelui de sare”. Cu alte cuvinte, nevoia acută de spirit într-o lume ce se intitulează „material world”.

Românii veniţi pentru prima dată în Moldova sunt fermecaţi de spiritualitate. Poate părea banal, dar face parte din aceste adevăruri simple. Aici găsim noi „zăpezile de altădată”. Interesant este că apare inevitabil pronumele noi. De fapt, e o falsă problemă. Distincţia noi-voi nu există. În fond suntem aceeaşi. Doar timpul ne desparte.

Pentru toate acestea sunt martori Sadoveanu şi Eliade. Ei trăiesc încă în fiecare moldovean, în timp ce în România au murit de mult. Ei certifică faptul că, odată, am avut şi noi multă poezie, harul povestirii, magia vinului şi mituri. Între timp, am căpătat ceva mai mulţi bani şi câteva idei liberale.

Astfel, incursiunea aici devine esenţială. Aici trebuie să ne ruşinăm puţintel pentru memoria noastră selectivă. Aici pricepem ce vom pierde definitiv, dacă nu cumva am şi pierdut. Şi mai ales, aici înţelegem cu adevărat Occidentul şi începem să ne temem puţin pentru soarta noastră. Dar tot aici ne „hotărâm” definitiv destinul. Pricepem că stagnarea în mit nu-i permisă. Lucrurile vin şi trec. Singura decenţă e să plângi un pic şi să mergi mai departe. De ce? Pentru că în lume nu există doar poveste. Un coleg îmi spunea că pentru a reforma Moldova toţi moldovenii ar trebui să meargă ani buni în vest. Eu cred că pentru a ne defini mai bine calea trebuie ca toţi românii să se vindece de multe boli timp de două săptămâni în Moldova.

Despre urmaşii lui Ştefan (Simona Buza)

Obişnuită fiind de acasă ca în orice mediu să mă comport natural, cu dezinvoltură, dar fără să depăşesc limitele dictate de decenţă şi bun-simţ, am considerat că într-o ţară a fraţilor noştri lucrurile stau cam similar. Mare însă mi-a fost surpriza să constat că nu e chiar aşa.

Cineva din colegii mei, străin şi el de aceste meleaguri, definea spiritualitatea moldovenilor ca pe „o sălbăticie poetică”. Nu ştiu dacă e chiar sălbăticie, dar poezie sigur există în fiecare bucăţică de realitate înregistrată de mine aici.

Însă undeva intervine artificialul, nefirescul. Unde? În societate, în cadrul formal dictat de unele situaţii mai mult sau mai puţin oficiale! Poate din cauza noastră, a „stranierilor”, sau poate nu, apare o rigiditate în comportamentul lor, o anumită stare de stânjeneală şi nesiguranţă, o decenţă exagerată, toate ducând la un comportament artificial. De ce asta, când ei sunt gazdele, iar noi oaspeţii? De ce spiritul liber, pe care-l văd în fiecare moldovean, nu-şi dă drumul poate atunci când trebuie mult? Nu între ei, ci în relaţiile cu ceilalţi, arătându-le că ei sunt stăpânii acestui tărâm legendar, iar noi – nişte fericiţi ai sorţii că am ajuns într-un spaţiu unde cândva Ştefan făcea legea.

Să nu credeţi că exagerez. Eu chiar mă simt privilegiată că am reuşit să văd nişte locuri pitoreşti, dar mai ales să cunosc atâţia oameni pentru care sinceritatea, buna-cuviinţă şi cinstea reprezintă o stare de normalitate.

Fiţi deci mândri că sunteţi urmaşii lui Ştefan, dar lăsaţi-ne şi pe noi să vedem asta!

Plecarea, nu rocada

Acuma ca la poker. Pe masă se văd numa 3 cărţi, două cărţi tre să mai vină şi toţi îşi socot şansele reieşind din perechea de cărţi pe care o ştiu numai ei, deşi nu ştiu alte nouă perechi de cărţi din mâinile adversarilor. Tăţi vorbesc despre alegeri, iar azi şi despre Lupu.

Lupu o luat azi de capu lui o decizie, oleacă nu chiar aşa cum mă aşteptam eu. Cred că devenisem sceptic şi nu mai credeam în individul din sistem. Speranţa a renăscut (nu comentaţi că e înşelătoare).

La citirea declaraţiei lui Lupu mi-au atras atenţia două momente.

În primul rând, cât de puţin a menţionat Marian Lupu despre realizările sale în PCRM şi cât de diplomatico-evaziv şi-a justificat prezenţa în această formaţiune:


Observaţi unica greşeală de tipar din tot textul: "prefererat". Cred că era nervos când scria anume acest fragment. Altfel cum un om atât de şcolit cum este Marian Lupu ar fi putut să nu-şi dea seama că viziunile paralele sunt anume acele viziuni care nu se intersectează. Adică nu converg:



În traducere: "Sorry, paţani, voi ganiţi; dacă până acuma ne-am bratanit, amu deamu gata. Eu gata deamu nu-s cu voi v prinţipe."

Apropo, lucrul în echipă, la care s-a referit atât de des Marian Lupu, în Partidul Comuniştilor funcţionează probabil ca și în serialul ”IT crowd” (superb fragment). Este și traducerea în rusă.

În al doilea rând, am remarcat cât de diferit de limbajul de lemn din exemplele de mai sus a fost stilul lui Marian Lupu în expunerea dezacordului cu linia promovată de PCRM. Aici el este retoric, ironic şi probabil mai sincer. Aproape scris de blogger:

În concluzie, după citirea textului şi după sekasul (C)aprodul de astăzi din Parlament, chiar cred că plecarea lui Marian Lupu este cu adevărat o plecare, adică o pierdere pentru PCRM. Şi nu o rocadă regizată (Mark Evghenievici nu l-ar fi numit "isteric") care să aducă guvernării voturile eşichierului politic de centru. PDM, primul partid la care m-aş aştepta să adere Marian Lupu, nu pare prea prieten cu comuniştii şi nu cred că dacă ar avea de ales, ar prefera PCRM în schimbul unei drepte unite.

Toate astea îmi dau câteva speranţe în plus în vederea câştigării partidei de poker anticipate. Nu de alta, dar careul PCRM (Voronin, Tkaciuc, Greceanîi, Lupu) s-a transformat într-un trei de-un fel.
În aceste condiții, rămâne să vedem dacă combinația opoziției se va transforma dintr-un trei de-un fel într-un full house câștigător (Diacov+Lupu?).

Cine plăteşte, acela păgubeşte

Azi dimineaţă şoferul de taxi mi-a povestit pentru a şasea oară cum a dat examele de licenţă fiu-său anul trecut. Studentu' cică învăţa la ASEM şi a plătit 200 de euro "amantei lui Belostecinic" pentru o notă de opt. Din păcate, zice taxistul, amanta ceea nu mai lucrează acolo şi prietena lu fiu-său, care dă examenele de licenţă anul ăsta, a găsit doar o "variantă cu 500 EUR pentru un nouă". Dar fata (sau părinţii ei) a zis că e prea scump, de aceea a învăţat şi a dat examenul pe 10.

În toată cariera mea de student, care s-a terminat cu câţiva ani în urmă, am dat şpagă numai odată - în anul întâi, prefesorului de sport, lecţiile căruia le neglijam cu regularitate (el nu dădea semne că ar fi fost împotrivă). Şpaga era colectivă şi constituia două sticle de coniac şi două beţe de salam.

Din fericire, bani pentru a învăţa am dat numai la cursuri de limbi străine, iar bani pentru a nu învăţa n-am dat niciodată. Am fost un student norocos, probabil.

La voi cum a fost?